Prin aprilie 2002, am ajuns la Sinaia, la o conferinţă a serviciilor de informaţii din ţările NATO şi din majoritatea statelor candidate, printre care şi România. Făceam investigaţii, eram chiar şef, iar delegaţia îmi intra în atribuţii.
La scurta conferinţă de presă n-am apucat să-i calc în picioare pe ai noştri - după bunul obicei al jurnalistului postrevoluţionar -, că n-am avut loc de colegul meu Christian Levant. Evident, tema preferată: securişti din servicii. De puricat au fost însă puricaţi la sânge: câţi mai sunt, ce facem cu ei dacă intrăm în NATO?
Spre norocul meu, am avut parte de o întâlnire cu Willem Matser, reprezentant al Biroului e Securitate al NATO. Omul m-a spulberat în câteva minute. „Ştiţi de ce în România nu există crima organizată din Bulgaria, unde sunt jafuri armate în plină stradă? Pentru că reforma serviciilor a avut loc treptat. În Bulgaria, partidul de opoziţie, ajuns la putere, i-a dat afară pe toţi şi s-a trezit cu ei morţi de foame în stradă, fără pensii. Ce aveau de făcut?”.
