Mâine începe, în contextul crizei globale, Summitul NATO care marchează şi aniversarea a 60 de ani de existenţă a ceea ce este încă cea mai stabilă şi mai influentă structură globală politico-militară a planetei. Problemele sunt însă multiple, unele structurale şi cunoscute de mult timp, altele noi şi determinate de surprinzătorul context geopolitic de acum.
Prima problemă, comună cu agenda UE, este determinată de însăşi natura evoluţiei celor două organizaţii. Ambele au avut, până la căderea Cortinei de Fier, agende simple şi foarte clar formulate: alianţa militară proteja interesele occidentale împotriva pericolului reprezentat de lumea comunistă, iar spaţiul pieţei comune crea miracolul bunăstării, argumentul cel mai eficace pentru a demonstra superioritatea sistemului de valori al lumii libere. La mijlocul anilor '90, discuţia asupra extinderii a schimbat nu numai agenda şi priorităţile, dar a şi introdus treptat în ecuaţia puterii din ce în ce mai multi jucători, fiecare cu propria sa identitate, fiecare cu poziţionările şi reflexele sale istoric determinate... producând situaţia de acum, în care fiecare decizie a NATO trebuie luată în consensul a 26 de state.