Aşa cum pusesem textul prima oară, nu se putea comenta. Aşa că îl aşez pe blog ca pe toate celelalte postări…
Dan Sociu este un poet român care s-a inventat cumva dinspre marketing (– nu mă refer la marketing industrial neapărat, ci la un marketing literar, strănepotul narcisismului poetic, ăla care se făcea pe vremuri cu sifilis camflat în ftizie -) spre poezie şi nu invers. Chestie care evoluează la pachet cu o sumedenie de schimbări în felul în care consumăm text poetic. E exact motivul care la început mi l-a făcut nesuferit pe Sociu. Şi care apoi l-a transformat într-un personaj drag.
Din “Urbancolia” lui Dan Sociu nu mi-a plăcut decît titlul. Sînt critici, unii pe care de obicei îi urmăresc atent (Iovanel, de exemplu), care s-au arătat extaziaţi de un nou stil, un nou manifest literar cu o consistenţă “pulp” secţionată de ironie teoretică. Eu n-am găsit decît clişeul şi graba necesară care apare cînd sensul literar este inversat: dinspre strategia de marketing înspre produs. Aş fi primul să ridic în slăvi o modalitate de creare a lumii ficţionale în fugă, dar nu e cazul în Urbancolia - receptarea lui Iovanel e mai mult wishfull thinking. Asta nu înseamnă că sînt de acord cu Cristea Enache care îl neagă de pe Sociu pentru că-l enervează autopromovarea.