La 100 de ani de la naşterea lui Eugene Ionesco, Festivalul Naţional de Teatru a oferit publicului trei montări ale piesei "Cântăreaţa cheală", dintre care cea în regia lui Jean Luc Lagarce, producţie a Companiei "Cie Les Intempestifs" din Besancon, Franţa.
Celelalte două spectacole
dedicate evenimentului sunt producţii ale Teatrului Naţional din Cluj,
în regia lui Tompa Gabor şi Teatrului German de Stat din Timişoara, în
regia lui Alexandru Dabija. Cel de-al doilea spectacol vine la
Bucureşti cu sprijinul Ambasadei Germaniei în România şi este prezentat
în cadrul Zilelor Culturii Germane.
"Mi-a ieşit o piesă comică, pe când sentimentul iniţial nu era unul
comic. Pe acest punct de plecare, s-au grefat mai multe lucruri:
sentimentul stranietăţii lumii, oamenii vorbind o limbă ce-mi devenea
necunoscută, noţiunile golindu-se de conţinutul lor, gesturile
despuiate de semnificaţia lor şi, de asemenea, o parodie a teatrului, o
critică a clişeelor conversaţiei", spunea Ionesco despre "Cântăreaţa
cheală".
Reporter: Cum aţi putut păstra versiunea originală, direcţiile de scenă ale piesei "La Cantatrice Chauve"?
Francois Berreur: Spectacolul a fost creat în 1991, cu Jean-Luc Lagarce
ca regizor între 1991 şi 1993. Am păstrat actorii versiunii sale,
aceiaşi tehnicieni, acelaşi decor. Am păstrat, de asemenea, costumele,
lumina, sunetul neschimbate. E exact aceeaşi lumină, aceeaşi atmosferă.
Pentru că actorii au jucat de multe ori spectacolul, de mai bine de 100
de ori, am reluat, pe scenă, punct cu punct, tot ce ştiam deja să
facem. Am regăsit spectacolul destul de uşor in memoria noastră, era
suficient ca un actor să facă un anumit gest sau să nu-şi mai
amintească ceva anume şi imediat venea o replică, din partea altui
actor, care spunea "tu făceai asta aşa". Ne-a fost destul de uşor să-l
rememorăm. Am legat amintirile noastre, a fost reciprocitate de opinii,
totul, împărtăşit pe scenă. Eu am jucat rolul pompierului, în versiunea
lui Lagarce, dar acum un alt actor a preluat rolul meu, pentru ca eu să
mă pot uita in ansamblu la spectacol. Am fost şi asistentul lui
Jean-Luc Lagarce, aşa că ştiam intenţiile şi miza dramatică a
spectacolului său.
R: E acelaşi text, cel original, al lui Ionesco, sau jucaţi după o adaptare?
F. B.: Da, e exact acelaşi text, la care am adăugat un final inedit.
Atunci când textul a fost creat şi dramatizat, în 1950, la Theatre de
la Huchette, la Paris, au fost scrise nişte finaluri pe care Nicholas
Bataille nu le-a mai folosit, în varianta sa regizorală. Aşa că
Jean-Luc Lagarce a reintegrat finalul de atunci al piesei "Cântăreata
Cheală", care nu a mai fost montat. Această versiune a piesei a fost
publicata în Franţa şi într-o ediţie Pleiade.
Finalul povesteste mai multe versiuni ale piesei, destul de
incredibile, în care se propune împuşcarea, insultarea publicului, în
acelaşi registru ca restul piesei, lucru care, pe undeva, face
spectatorii să se manifeste. Ceea ce este interesant este că varianta
neexploatată din 1950, anunţa, avant-la-lettre, o versiune mult mai
târzie de teatru, prezentă în anii 70, în care se simţea nevoia de a
provoca publicul, când actorii vorbeau, interacţionau cu acesta. E
destul de interesant ce s-a întâmplat.
R.: E dificil pentru actori să memoreze replicile unei piese de Ionesco, ale unui text absurd?
F. B.: Este absurd, dar ceea ce era interesant în munca făcută cu
regizorul Jean-Luc Lagarce este că nimic nu era absurd. Era suficient
de logic. În fond, problema absurdului este că acesta face loc logicii.
În absurd, logica este împinsă dincolo de logică. Am putea spune, în
fond, că şi "Alice în ţara minunilor", povestea lui Lewis Carroll este
o poveste absurdă. Dar nu, ea are o logică diferită. Chiar şi cu o
logică impinsă până la absurd, demersul, pentru actori, este unul
perfect logic. Nu e deloc absurd. Aşa ca nu e prea dificil de memorat.
R.: Jean-Luc Lagarce a scris şi un libret de operă, e vorba de Don
Quijote. Există însă şi un libret al piesei "Cântăreaţa cheală", scris
de Jean-Phillipe Calvin. Care a fost reacţia publicului la o asemenea
montare, după succesul imens al piesei, pe scena pariziană, încă de la
debutul ei, din 1950?
F. B.: Da, eu am pus în scenă "Cântăreaţa cheală", libretul e foarte
asemănător cu textul piesei. Nu s-a schimbat mare lucru, de la montarea
piesei, la cea de operă. Nici în varianta teatrală nu apare pe
nicăieri, în mod explicit, vreo "cântăreaţă", aşa că oamenilor le-a
plăcut foarte mult opera, pentru că le-a plăcut şi piesa. A avut mare
succes.
R: Aţi jucat şi în alte roluri ale pieselor lui Jean-Luc Lagarce?
F. B.: Da, am jucat în 27 sau 28 din spectacolele sale, am fost actor
de comedie. Am pus în scenă, la rândul meu, din piesele sale, aşa că il
cunosc bine. Am devenit regizor in 1995, după moartea sa. Am montat,
printre altele, şi "Cântăreaţa cheală", mă refer la această variantă,
de operă.
R.: Compania "Les Intempestifs" a jucat "Ebauche d'un portrait", o
piesă care a fost realizată după Jurnalul ţinut de Jean-Luc Lagarce
(1977-1995). Cum puteţi descrie personalitatea dramaturgului din acea
punere în scenă?
F. B.: Piesa a fost, de asemenea, un mare success şi vă pot spune că am
încercat, în acest spectacol, să decupez, din jurnalul său, momente
care îl prezentau pe omul-Lagarce, pe regizorul-Lagarce, pe
autorul-Lagarce, dar şi să pun în valoare, din paginile sale confesive,
de jurnal, aspectele jucăuşe ale personalităţii sale, să arăt lumii un
personaj simpatic, plin de umor. Jean-Luc Lagarce era un om dotat cu
simţul umorului, râdea mult, aşa şi-l amintesc apropiatii săi. Am făcut
sa defileze 20 de ani din viaţa sa, in relatare de jurnal, intr-o oră
şi 45 de minute. A inceput cu o scenă in care actorul care-l interpreta
bătea la maşină şi se termina cu o scenă in care acelaşi actor tasta la
computer, aşa se vedea trecerea timpului.
R.: Jean-Luc Lagarce a pus şi bazele unei edituri, numită "Les
Solitaires Intempestifs". Care erau criteriile de selecţie pentru
alegerea autorilor, ştiut fiind faptul că era interesat de teatrul
contemporan, de teatrul absurd, că dorea să dea o şansă tinerilor
dramaturgi?
F. B.: El a apucat să publice, din păcate, doar două cărţi, scrise de
Olivier Py şi Elisabeth Mazev. Apoi am preluat eu editura, aşa că vă
pot spune că, fiind vorba de o editură nouă, criteriile de alegere a
operelor erau destul de subiective. Eram atenţi la noile limbaje
artistice, la o teatralitate diferită. Jean-Luc Lagarce era putin
cunoscut pe-atunci. Fac, de multă vreme, spectacole care pornesc de la
piesele lui şi pot să vă spun că acum situaţia este diferită. Acum 10
ani, nu se interesa nimeni de ele, în Franţa. Acum, o mulţime de oameni
au interes să-i cunoască opera de autor, piesele sale apar şi în
manualele şcolare franceze, pentru bacalaureat. Am publicat cărţile
sale, dar şi autori ca Jean Pierre Simeon, de exemplu, care e mai mult
poet. În programul editurii am avut în vedere autori reprezentativi
pentru scena franceză şi care sunt, mai degrabă, tineri autori. E vorba
de scrieri care descriu un teatru de text, care interoghează logica
limbajului. Ele pun problema felului in care se vorbeşte astăzi pe
scenă, faţă de felul în care se vorbea acum 50 de ani.
R.: Punctaţi, va rog, diferenţele de punere în scenă în Franţa ale
piesei "Cântăreaţa cheală", de-a lungul anilor.
F. B.: Versiunea istorică a piesei, în regia lui Nicholas Bataille, a
fost jucată şi aici, în România. E montarea Theatre du Huchette, de la
a cărei premieră se împlinesc 59 de ani. Apoi piesa "Cântăreaţa cheală"
a fost considerată ca orice altă piesă, de valoarea celor scrise de
Shakespeare sau Moliere, considerându-se că fiecare regizor a creat
propriul său univers. E interesant că sala teatrului Huchette este
foarte mică. Jean-Luc Lagarce s-a gândit la o montare mai mare,
colorată, a făcut referiri la televiziune şi la diverse alte repere ale
sfârşitului de secol XX, cu muzică din coloana sonora a filmelor sau
desenelor animate. Aşa că viziunea sa este o viziune de sfârşit de
secol XX. Am făcut turnee peste tot în Europa cu spectacolul, în
Germania, Elveţia, Anglia, cu acelaşi succes.
R.: Este semnificativ că participaţi cu piesa şi la un festival de
teatru care are loc chiar in ţara de origine a autorului piesei?
F. B.: Pentru noi este foarte impresionant să venim să jucăm Eugen
Ionescu aici. Chiar dacă a trăit mult in Franţa, a trăit şi o perioadă
aici. Poate să se simtă din partea publicului reacţia. Pentru noi, este
mai degraba excepţional, în acest sens. Dar nu am schimbat spectacolul
pentru publicul român. E acelaşi spectacol care a fost prezentat şi la
Paris. E o piesa scrisă in franceză, textul în limba româna e o
traducere. Publicul va decide reacţia potrivită la textul lui Ionescu.
François Berreur a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai
dramaturgului şi regizorului, la rândul său actor de comedie şi
regizor. A făcut parte din compania lui Jean-Luc Lagarce, la Roulotte,
şi a fondat, împreună cu acesta, editura "Les Solitaires Intempestifs",
specializată pe dramaturgie contemporană.
Participarea spectacolului "Cântăreaţa cheală", în FNT 2009, a fost
posibilă datorită Ambasadei Franţei la Bucureşti şi Institutului
Francez. Spectacolul a fost găzduit de Teatrul Odeon, sâmbătă, ora
19:00, şi duminică, ora 16:00.
