UBS, cea mai mare bancă din Elveţia, a acceptat să permită verificarea a 19.000 dintre conturile sale de către procurorii federali americani. OK, şi la ce foloseşte României victoria americană împotriva „lacătului elveţian”? Putem spera că vom recupera vreodată fantomaticele conturi ale lui Ceauşescu ori banii puşi la păstrare de Antonescu în Ţara Cantoanelor? Pare la fel de improbabil ca şi recuperarea tezaurului de la ruşi. Există însă o luminiţă la capătul tunelului: forţa precedentului. În ziua în care, prin minune, secretul băncilor elveţiene ar fi „spart” pe de-a întregul – nu doar „crăpat” un pic, cum a reuşit Washingtonul – probabil că manualele de istorie ar trebui rescrise. Am putea cunoaşte „de ce”-urile din spatele unor momente de răscruce, „cum” au fost posibile şi mai ales „cine” şi „cât” a profitat de pe urma a milioane de destine zdrobite în teascul istoriei.
N-ar fi de mirare dacă, odată dezvăluite secretele cu care bancherii elveţieni obişnuiesc să se ducă în mormânt, până şi verdictul comisiei parlamentare care a căutat zadarnic conturile lui Ceauşescu ar fi dezminţit. „Concluzia comună şi a tuturor celor audiaţi a fost că Nicolae Ceauşescu nu avea niciun motiv pentru care să depoziteze bani în afara ţării”, spunea, în octombrie 2008, preşedintele comisiei, senatorul PC Sabin Cutaş.
Parlamentul i-a dat dreptate comisiei, votând concluzia de „bun simţ” că Ceauşescu ar fi fost „prea patriot” şi „prea sigur” de biruinţa socialismului, pentru a băga bani în bănci elveţiene. Dar cum rămâne cu indiciul, pe care, potrivit documentarului televiziunii canadiene CBC, „Evil’s Fortune”, un oficial elveţian l-ar fi dat autorităţilor române în 1990 şi care ar fi dus la „o bancă din Basel”?
