Elitele intelectuale româneşti se află într-un moment de cotitură în existenţa lor publică. Dincolo de performanţa individuală, dincolo de realizările din propriile domenii, implicarea publică a intelectualităţii în România a generat unul din cele mai ciudate rezultate: în 2004, într-un mod total nespecific, această elită a ales să susţină un candidat care nu semăna deloc cu modelul pe care îl doreau. Au susţinut un om fără performanţe intelectuale, cu o cultură îndoielnică şi cu o apetenţă minimă în ceea ce priveşte susţinerea reală a educaţiei, provenit din comunism şi din partidul pe care l-au criticat mereu, şi promotor al unui model de conducere mai apropiat de stilul autoritarist al despoţilor orientali decât de consensualismul parlamentar european. Pe scurt, l-au susţinut pe Traian Băsescu, considerând că înfrângerea mea în alegeri justifică acest gest. Iar acum, după un mandat de cinci ani în care aşteptările, în mod clar, le-au fost înşelate, s-a ajuns la o situaţie foarte stranie.
