”E vineri seară şi mă plimb într-un parc din Anvers. Copaci seculari mi-au întins pe cărare un covor auriu.
-Păi, da, trece vremea, dar de ce sunt aşa nostalgic? Suntem de abia în octombrie, şi, oricum, mâine e sâmbătă şi am meci. Asta e ce contează!
Îmi alungam eu gândul un pic amărui legat de timpul care, chiar dacă agale, trece implacabil. Tocmai dădeam să intru în casă, când printre coroanele copacilor am zărit o stea căzătoare ce brăzda tăcută cerul. Gonea strălucitoare lăsând în urma ei o coamă blondă. O găseam frumoasă, dar şi foarte, foarte tristă. Şi de neînţeles.
-De ce trebuie să dispară o stea? O fi vreun semn? Are vreo legătură cu meciul? Prezice ceva bun sau rău?
Mi-am amintit de coada incandescentă a stelei şi înainte de meci. De altfel, am câştigat şi chiar dacă am adormit târziu, am dormit bine. Dimineaţa, computerul mă anunţă că am primit un mesaj. Arunc o privire. Un amic din Târgu Mureş. Sigur mă felicită pentru victorie. Cum a făcut-o deja de atâtea ori. Într-un cuvânt: „Felicitări!”. Acum, însă, mesajul a fost ceva mai lung şi cumplit: „A murit Ilie Balaci. Dumnezeu să-l odihnească!
-Ţi s-a întâmplat ceva?, m-a întrebat soţia. N-am răspuns, doar i-am arătat mesajul.
-Vai, Doamne!, a spus încremenită.
Îmi sună mobilul. Pe ecran, numele unui jurnalist. Apoi, al altuia. Apoi, o televiziune şi încă o televiziune. Cel mai bine aş azvârli telefonul pe fereastră. Nu le răspund, doar stau tăcut în faţa calculatorului. Ştiu ce vor să întrebe şi ce vor să publice. Dar ce le-aş putea spune într-un astfel de moment? Că mă doare? Că a fost mare? Că mi-a fost prieten? Că...? Tac.
Tastez încet la computer răspunsul la mesajul primit de la Târgu Mureş:
-Ilie n-a murit! Stelele nu dispar, doar gonesc mai departe pe cer”, se arată în scrisoarea lui Boloni, în prezent antrenorul belgienilor de la Antwerp.
