"Nu eram capabilă la 19 ani să scriu. Pe spatele caietelor, fie că eram la şcoală, îmi luam notiţe. Mi-era greu să spun părinţilor ce păţeam. Avem un telefon pe holul căminului şi nu ne permiteam să vorbim. De câte ori mergeam acasă, le povestem şi ţineam legătura cu surorile mele. Mă descătuşam şi chiar dacă era noaptea scriam. Vreau să cred că m-am vindecat.
Am vrut să-mi demonstrez mie că pot să fac anumite lucruri. Şi colegele mi-au spus că au avut o stimă scăzută de sine. Am citit multe cărţi de psihologie. La multe întrebări am găsit răspunsul. Mi-am dorit să trec peste aceste momente şi cred că am făcut-o cu bine. Cititorii nu cred că au sesizat că mă victimizez.
Pentru că am recitit acele jurnale, mi-am dat seama din tonul cu care scriam, că erau traumatizante. Eu nu am fost un copil traumatizat. Uneori era teama aceea să nu iau bătaie.
Eu nu am să intervin la tehnicile de gherilă pentru câteva dintre gimnaste care au făcut parte din generaţia mea. Mă aşteptam ca fostele colegele să conteste. Am fost acuzată la Deva că sunt ciudată. La 28 de ani, eram vindecată.
Au fost momente în care viaţa mea era liniştită. Alte colege aveau suferinţe. Ele contestau metodele de pregătire. La Sydney am avut probleme, era o perioadă tensionată. S-a ajuns la lucruri neplăcute. Când am fost alineate, am ieşit cu un pas înainte. Mă aşteptam ca această luptă să o duc singură. Si am adevărul în mână.
Dacă eram pedepsită şi mă consideram nedreptăţită reacţionam, făceam exerciţii incorecte. Şi ulterior, nu mai eram pedepsită.
Dacă 10 oameni îmi citesc cartea şi nouă mă cred pentru mine este suficient. Nu am scris această carte pentru bani", a povestit Maria Olaru.
