Este antrenor secund la lotul olimpic de canotaj fete şi nu poate traduce în mintea-i ascuţită semnificaţia lui “nu se poate”. Nu ştie nici ce înseamnă “las` că merge şi-aşa”...13 ore şi jumătate am stat cu Veronica lângă mine în avioane, de la Bucureşti la Rio de Janeiro, via Amsterdam. Mi-a spus că cel mai greu în sportul ei crâncen e să depăşeşti momentul critic. “Vine atunci când simţi că-ţi iese sufletul pe gură, pe nas, pe urechi.
Nu mai auzi nimic, îţi înghiţi lacrimile şi sudoarea, ochii parcă stau să-ţi pocnească, muşchii sunt gata să se rupă, dintîi să îţi crape de cât strângi fălcile, barcă parcă e o piatră de moară. Atunci trebuie să îţi spui că şi adversarul simte la fel şi poate la fel. Dacă poate el, poţi şi tu. Atunci trebuie să tragi şi mai tare, să mori cu vâslă în mâna. În momentele alea cel mai mare adversar al tău devii tu. Eşti tu cel rămas lucid contra eu-lui tău gata de resemnare. Şi faci asta zi de zi, 11 luni pe an, de ajungi să te saturi în barcă de toate colegele pe care apoi le vei iubi toată viaţă. Acesta e preţul medaliei în canotaj”.
Dorin Chioţea, corespondent special la Rio de Janeiro
