Geoană, apel către societatea românească:Ne trebuie un Proiect de Țară pentru următorii 10 ani

Un mesaj pentru oamenii lucizi din România, dincolo de patimă și competiție politică: Neuer Weg sau aceeași Mărie cu altă pălărie? Întrebarea m-a lovit la lansarea Pactului pentru Fiscalitate, o initiațivă lăudabilă a unui grup de organizații și profesioniști sub egida Academiei Române. Într-adevăr, o politică fiscală adaptată nevoilor societății poate stimula atât economia și crea locuri de muncă de bună calitate, cât și poate contribui la reducerea sărăciei, inegalităților și a polarizării sociale.

Inițiative de acest gen au abundat în ultimii 20 de ani. Cel mai cunoscut și răsunător eșec este cel al Pactului pentru Educație, semnat de toți liderii politici în 2008 și rămas în același stadiu de deziderat rămas fără finalitate, ca și majoritatea strategiilor naționale și sectoriale pe termen mediu și lung. România este probabil țara europeană cu cele mai multe strategii adoptate, acoperind practic toate domeniile și prioritățile României. Valoarea celor mai multe dintre acestea, pe lângă o eventuală lectură instructivă, nu valorează mai mult decât hârtia folosită pentru tipărirea acestora.

Legenda Meșterului Manole, a dărâmării și reconstrucției de la zero la fiecare schimbare de eră și stăpân al momentului este un lux pe care nu mai putem să ni-l permitem. Vremurile sunt prea complicate, vulnerabilitățile prea mari, riscurile prea importante ca să nu încercăm, până nu e prea târziu, să găsim un minim numitor comun pentru drumul de urmat.

Cine ar fi actorii, modalitatea și pentru ce orizont de timp s-ar putea construi un astfel de Nou Consens în jurul unui Proiect Național, capabil să unească forțe politice, ideologii și interese atât de diferite?

În primul rând președintele României. Este singurul actor politic care are un mandat dincolo de un ciclu parlamentar și guvernamental, iar dacă reușește să obțină două mandate poate oferi un deceniu de predictibilitate. Mai ales la început de mandat, autoritatea sa politică și morală sunt de necontestat. De capacitatea sa de a clădi alianțe în societate, dincolo de politică, majorități și guverne succesive depinde în mare măsură succesul unui astfel de demers. Președintele României este un ingredient obligatoriu, însă nu și suficient. A se vedea suita de strategii extrem de robuste redactate în primul mandat al președintelui Băsescu (demografie, modificarea Constituției, sănătate, patrimoniul cultural, zona socială, educație) care nu au avut tracțiunea necesară pentru că au fost citite în registrul politicii partizane și polarizante pe care stilul președintelui l-a impus în viața politică a țării.

În al doilea rând, forțele politice majore. Un consens național nu poate fi realizat fără stabilirea unei noi reguli a jocului între Putere și Opoziție, între Stânga și Dreapta, a asigurării unei minime continuități pe marile proiecte, a unei relații bazate pe dialog și respect și nu pe violență și instincte politice primare. Introducerea regulii ca orice strategie națională sau sectorială importantă (de exemplu cea pentru combaterea excluziunii sociale, cea energetică, redevențe, infrastructuri, parcursul pentru aderarea la zona Euro) să fie adoptate prin legi organice în Parlament ar putea reprezenta baza de acțiune a unui mecanism minim de concertare Putere-Opoziție. Introducerea bugetării multianuale devine astfel posibilă și necesară.

În al treilea rând, antrenarea societății civile și a profesioniștilor autentici în formularea de politici publice și de soluții concrete. Capacitatea administrativă redusă, cuplată cu reputația proastă a politicului în ochii oamenilor, trebuie compensată prin credibilitatea pe care elitele românești din țară și străinătate le pot aduce la acest Nou Consens Național. Un prim pas ar fi readucerea Consiliului Economic și Social (și pentru Protecția Mediului, ca în Franța) la rolul, reprezentativitatea și funcționalitatea din orice stat european. Românii de înaltă calificare din țară și străinătate ar trebui cooptați în mod formal într-un mecanism de co-decizie în marile politici publice, inclusiv în zona relației țării cu masiva diasporă românească.

În al patrulea rând, este nevoie de mai mult curaj politic și intelectual în identificarea soluțiilor potrivite pentru România. Combaterea, cu argumente autentice și nu cu naționalism țâfnos a "gândirii unice" pe care centrele de decizie de cele două părți ale Atlanticului le-au impus țărilor și economiilor emergente și de la periferia sistemului occidental este, astăzi, posibilă. Marea Recesiune care încă își face simțite efectele produce mutații în gândirea însăși a campionilor ortodoxiei fiscale, inclusiv în FMI, care a atenuat după 2008 în insistența pe ajustare fiscală în favoarea nevoilor sociale și de dezvoltare. 

Același curaj și sofisticare trebuie găsite și în identificarea și negocierea unui pachet diversificat de sprijin economic, financiar, tehnologic și militar pentru România din partea aliaților noștri. România va avea de jucat un rol extraordinar de important și dificil ca avanpost al intereselor Occidentale în fața unei Rusii revanșarde și a unui Orient Mijlociu extins în plină efervescență. Pentru a-și putea juca rolul la începutul unei noi versiuni a Războiului Rece, România, similar Poloniei, trebuie sprijinită pentru a se întări democratic, militar, dar și economic și financiar.

Nu în ultimul rând, un Proiect de Țară pentru următorii 10 ani, bazat pe acest Nou Consens Național, va avea nevoie de capacitatea de implementare și execuție a deciziilor strategice convenite, de către o administrație publică de înaltă competentă și într-o logică de parteneriat public-privat. Experiența pozitivă a proiectului România - Poarta Europei (Romania Gateway) și Delivery Unit de la centrul Guvernului trebuie extinsă și preluată de guvernele următoare. Un consiliu strategic de urmărire a marilor direcții convenite la nivel de CSAT trebuie creat pe lângă Președinția României. Depolitizarea ANAF și numirea de management profesionist (în prima etapă extern) ar permite administrației fiscale să fie printre primele instituții publice care să devină centre de excelență și profesionalism. Rolul SRI nu este de a compensa slăbiciunea instituțiilor civile, ci de a veghea asupra riscurilor la adresa securității naționale. SRI trebuie să aplice în relația cu ANAF ceea ce face atât de bine în relația cu DNA: să furnizeze informații și expertiză tehnică necesare în combaterea evaziuniii fiscale și a crimelor financiare transfrontaliere.

În țări mai bine rânduite, funcționează ceea ce se numește un "establishment", o formă de asociere informală a celor care dețin poziții de influență în societate și care întrețin, dincolo de barierele convenționale, un dialog educat pe marile teme de societate.

Și la noi există un început al acestui reflex de concertare pe marile șantiere ale transformării României într-o țară dezvoltată. În cele mai incandescente momente politice, organizații și platforme diverse încearcă să adune elitele țării în jurul aceleiași mese. De la Institutul Aspen România și German Marshall Fund, care întrețin un dialog structurat în zonele cele mai diverse ale Interesului Național, la Clubul Politic, Clubul România, LSRS sau Romanian Business Leaders, tot mai multe platforme credibile sunt oferite decidenților pentru a găsi idei, soluții consensualizate și, mai ales, legitimitate.

Suntem la începutul unui drum nou, a unui ciclu politic, economic și strategic care se anunță convulsiv, plin de riscuri, dar și de ample oportunități. Marea vrajbă națională trebuie să înceteze. Semnalul de schimbare a regulii jocului, de separare a ceea ce reprezintă competiție democratică și rivalitatea ideologică pe marile proiecte și șantiere naționale trebuie să vină de la leadership-ul politic al țării. Dacă vom fi capabili să mergem dincolo de pragul neîncrederii acumulate în timp, vom fi surprinși cât de multă lume onestă se va ralia unui exercițiu indispensabil în aceste vremuri de răscruce pentru destinul național. A bon entendeur, salut!", scrie Mircea Geoană, pe blog.