Argumentele care au stat la baza întocmirii acestui clasament au fost următoarele: veniturile salariale mici, factorii emoţionali, mediul de lucru, stresul foarte mare, viteza de lucru, perspectivele de evoluţie profesională, numărul mare de ore lucrate săptămânal.
Niciun politician, dar absolut niciunul, nici măcar cei care provin din presă, nu a mișcat un deget pentru jurnaliștii din România. Se votează privilegii pe bandă rulantă pentru niște troglodiți politici care ajung în Parlament sau în alte funcții cheie. Se acordă facilități pentru cei care au lucrat în servicii, justiție, armată sau poliție, dar pentru jurnaliști nu se face nimic, deși se spune că presa este a patra putere în stat...
Sigur, în mare parte, este și vina presei, extrem de divizată, care nu este reprezentată profesional de nicio organizație profesională serioasă. Clubul Român de Presă, nici nu știu dacă mai există, a fost o glumă sinistră, care nu a făcut nimic pentru breaslă.
Jurnaliștii nu sunt apărați de nimeni, nici atunci când sunt dați în judecată de penalii despre care scriu, nici atunci când sunt amenințați, nici când sunt obligați să suporte abuzurile angajatorilor, sau sunt concediați prin SMS.
Despre drepturile și perspectivele lor nu s-a scris niciodată, ci doar despre obligațiile lor. Deși s-au elaborat zeci de studii care atestă că meseria de jurnalist este una rea, stresantă, nimeni nu a avut niciun moment de compasiune pentru jurnaliștii de la care află, zilnic, fărădelegile care se întâmplă în jurul lor.
Lucrez de mai bine de 20 de ani în presă și am pierdut prea mulți colegi. Nu au migrat spre alte domenii, ci s-au dus la cer. Au murit, prematur, din cauza unor afecțiuni grave, cauzate de epuizare. Au murit pentru că statul român, prin reprezentanții săi, nu are niciun respect pentru jurnaliști și nu a făcut nimic pentru ei.
Și vă dau doar un exemplu, poate cel mai flagrant, de indiferență mizerabilă. Pentru un fost coleg de la ,,Curentul,, s-a făcut chetă pentru înmormântare. Era bolnav și nu îl mai angaja nimeni. Vînduse tot pentru tratament și dormea pe la prieteni. Era erou al Revoluției, dar nu avea carnet de la asociațiile penale, recunoscute de stat, care au traficat diplomele de revoluționar. În 1989 și-a pierdut, parțial, auzul din cauza unui glonț. Trăgătorul, probabil, trăiește și poate chiar bine. Sorin s-a stins înainte să împlinească o vârstă rotundă.
Statul român poate sta, însă, liniștit, la cum merg lucrurile acum și la cât de strâmtorată este presa, puțini dintre cei care au intrat, și rămas, în presă, după 1989, vor apuca vârsta de pensionare.
