Se spune că în viață, există o disonanță între modul în care o societate sau un om se percepe pe el însuși, modul în care este perceput de cei din jur, respectiv cum este el în realitate. Pare că această teorie se potrivește excelent și Clujului contemporan, scrie Andrei Gușă, într-un editorial Solidnews.
Am avut plăcerea să vizionez, împreună cu familia, filmul românesc – denumit în engleză – „Teambuilding”. Un film care mi-a întrecut așteptările, acestea fiind, ce-i drept, foarte scăzute. „Teambuilding” este o satiră adusă vieții de angajat într-o corporație: neomarxismul care învăluie pe nesimțite natura umană, ascuns de obicei în spatele unor așa-zise intenții bune sau reguli de conduită superioară, alienarea socială și de sine ridicată pe noi culmi, respectiv reiterarea paradigmei de (i)mobilitate socială – în plin capitalism. Sistemul tuturor posibilităților, nu-i așa? Noutatea pe care o propune acest film este antiteza dintre adaptabilitatea oamenilor din diferite regiuni ale României la viața descrisă mai sus: Oltenia – Craiova, București, Moldova – Iași și Ardeal – Cluj. Dacă povestea v-a stârnit interesul, vă invit să vizionați filmul.
Personal, m-a intrigat viziunea regizorală, care înfățișează Clujeanul tipic ca omul – de departe – cel mai adaptat la această ideologie de corporație. Adică, în spatele unui compliment de fațadă, regizorul pune serios la îndoială calitatea umană a clujenilor (și a ardelenilor în genere), care sunt acuzați de trădarea rapidă a valorilor și tradițiilor, în scopul profitului imediat – atât cel bănesc cât și cel de reputație. Sunt clujean, așadar m-am văzut obligat să reflectez asupra acestei viziuni (pentru mine tulburătoare), pentru că se pare că există argumente, cel puțin de suprafață, care îi stau în sprijin.
Clujul ca exemplu
De când mă știu, mi-a plăcut să privesc Clujul ca un exemplu pentru români: exemplu de dezvoltare, exemplu de cultură, exemplu de patriotism local (cel puțin așa îl percepeam eu, posibil din rațiuni subiective). Ultimii (zeci de) ani au trecut însă în liniște, iar rațiunile pentru care Clujul era/este privit ca un exemplu tacit, s-au alterat într-o anumită măsură. Totuși, ce este Clujul astăzi? Răspunsul standard este: centrul IT-ului românesc, respectiv capitala studențimii românești. Și asta pe bună dreptate. În prezent, aici sunt peste 1.400 de companii IT, care angajează circa 20.000 de oameni.
În primul rând datorită acestei industrii, Cluj-Napoca a devenit orașul european cu cea mai mare creștere economică din ultimii 20 de ani (https://www.forbes.ro/banca-mondiala-clujul-inregistrat-cea-mai-rapida-crestere-economica-din-ue-ultimele-doua-decenii-220957). Cluj-Napoca depășește Bucureștiul în clasamentul global QS al celor mai bune orașe pentru studenți, situându-se pe locul 122 la nivel global (https://www.stiridecluj.ro/social/cluj-napoca-depaseste-capitala-in-clasamentul-global-qs-al-celor-mai-bune-orase-pentru-studenti), respectiv UBB – Universitatea Babeș-Bolyai este singura universitate românească de top 1000. (https://news.ubbcluj.ro/ubb-singura-universitate-din-tara-prezenta-in-2022-in-prestigiosul-clasament-shanghai-al-universitatilor-lumii/) Până aici, lucrurile arată bine.
Cum a ajuns Clujul la această performanță?
Să începem povestea cu instaurarea așa-zisei democrații românești. Ioan Stoica a lansat Caritas în primăvara lui 1991, la Brașov, orașul său natal, pentru ca doar peste câteva luni să mute jocul piramidal la Cluj-Napoca, acolo de unde veneau cei mai mulți deponenți. Sistemul care a luat mințile a sute de mii de români era năucitor: la trei luni după ce depuneai o sumă de bani, o primeai înmulțită de 8 ori! În total, orbiți de posibilitatea unor profituri care să-i aranjeze pe viață, românii au investit peste 1.200 miliarde de lei (aproape un miliard de dolari) într-un joc care a funcționat cu aprobarea complice a autorităților. De altfel, se pare că sume uriașe s-au îndreptat spre oameni politici și spre polițiști, care încasau banii peste rând. Mulți oameni au sfârșit pierzându-și economiile, în mare parte cei din restul țării. Pe de altă parte, zeci de mii de clujeni și-au luat banii. Asta ca să nu mai vorbim de zvonurile cum că politicienii nu trebuiau să aștepte cele 3 luni pentru a ridica de 8 ori suma – o săptămână era adeseori suficientă. O schemă diferită, dar cu deznodământ similar, a fost Banca Privată Dacia-Felix, care a falimentat într-un timp relativ scurt după înființare, îndestulându-i pe cei puțini, pe spatele economiilor celor mulți (https://cronicaromana.net/2014/11/13/banca-dacia-felix-un-faliment-cu-multe-necunoscute/). Exisă povești similare cu diferite fonduri de investiții clujene, care la rândul lor au falimentat.
Cine a condus Clujul?
Începând cu anul 1992, Clujul a fost condus de către Gheorghe Funar, un așa zis ultra-naționalist despre care clujenii se amuză și în ziua de astăzi: modul în care el lupta contra ungurilor vopsind în tricolor băncile din toate parcurile orașului, în același timp în care au fost retrocedate ilegal unele clădiri emblematice din centrul Clujului, care în ziua de astăzi se află în proprietatea Bisericii Maghiare sau a unor fonduri de investiții maghiare, fiecare după caz, este tragi-comic.
Începând cu anul 2004, Emil Boc a preluat conducerea (formală) a Clujului. Emil Boc este un fost șef (relativ) mărunt de la Uniunea Tineretului Comunist. Boc a beneficiat de dinamica relatată mai sus, dar nu a dat niciodată dovadă de anumite valențe de manager de oraș. Modul defectuos de gestionare al bugetului local este certificat și de condamnarea penală a lui Sorin Apostu, cel care a fost desemnat înlocuitorul lui Boc (de către cel din urmă), în timpul mandatului acestuia de prim-ministru (2009-2011).
(Contra)performanțele lui Boc sunt evidente. Clujul este astăzi singurul mare oraș din România care nu are o centură ocolitoare de „Doamne-Ajută”, un oraș cu transport în comun defectuos, care nu are metrou, deși promisiuni în sensul acesta există încă din anii 90 (Clujul de astăzi este mai aglomerat decât Bucureștiul), un oraș condus în mod subteran de oameni care îl au pe Boc la degetul mic și care se autointitulează Grupul de la Cluj. Unii dintre cei mai bogați oameni din România sunt clujeni. Doar că, nu îi cunoașteți. Sunt foarte discreți, iar Bucureștiul este lipsit de interes pentru ei – preferă să își desfășoare tranzacțiile la Viena.
Există zvonuri cum că, de 7 ani, tartorele mișcărilor subterane din Cluj este chiar Florian Coldea, care după ce a fost dat afară de la SRI, s-a postat în fruntea Grupului de la Cluj (prin șantaj??). Se zvonește că, același Coldea, pe care l-am văzut recent plimbându-se prin pădurea Făget (locul de taină al Clujului), într-un trening gri-deschis, se lauda că „brelocul” lui se numește Boc.
Care (mai) este substanța Clujului?
Aceasta este imaginea sumbră a Clujului de astăzi. Un oraș capturat de forțe nevăzute, o cultură golită de conținut. Nu cred că are rost să aduc în vorbă dezvoltarea imobiliară haotică din Cluj, care miroase de la o poștă a autorizații date „pe ochi frumoși”. Aș menționa în schimb Untold-ul, festivalul care portretizează excelent decadența (și decăderea) culturală relativ rapidă a acestui oraș. Un oraș greu de istorie și de cultură – inclusiv cultură muzicală. Un festival care a devenit emblema Clujului, dar care nu simbolizează nimic altceva decât corporatismul neomarxist expus în filmul „Teambuilding”. Autosuficiența decadentă, alienarea de propria cultură, de semeni și nu în ultimul rând, de propria persoană. Un festival cu care elita locală și primarul Boc se mândresc, dar care poartă mirosul înțepător al consumului și traficului de droguri, al minorelor care își fac apariția, mulțumite de sine, în chiloți tanga, respectiv al oamenilor care adorm în șanțurile Parcului Central (https://www.stiridecluj.ro/untold-festival-cluj/cea-mai-tare-tinuta-de-la-untold-2022-tanga-piele-si-lanturi-foto). Untold, festival al cărui patron este arestat pentru consum și trafic de droguri (https://adevarul.ro/stiri-locale/cluj-napoca/culisele-celui-mai-cunoscut-dosar-de-trafic-de-1935321.html). Este „trendy” să fii clujean. Oamenii din celelalte părți ale tării care se stabilesc la Cluj încep deja să copieze accentul și regionalismele noastre. Întrebarea care mă frământă este însă când, și dacă, Clujenii de bun simț își vor putea recâștiga orașul? Vom putea oare să ne reafirmăm cultura, și mai ales să ne recăpătăm renumele de „oameni faini”, de ardeleni care își iubesc țara? Pasivitatea și delimitarea de anumite preconcepții nu mai sunt o soluție – este timpul să ne trezim la realitate. Altfel, vom fi înghițiți de tipul clujeanului prezentat în filmul „Teambuilding” – care este cât se poate de real, a scris Andrei Gușă.
