Istoricul Vladimir Bogosavlievici relatează legenda, sau mai degrabă legendele locului: "O fată, Ana o chema, fiica contesei Charlotta Wesselényi, a murit tânără, la 20 de ani, avea o boală incurabilă.
Legenda spune că era foarte frumoasă, foarte studioasă. Mama sa a cumpărat părculeţul din faţa bibliotecii, l-a cumpărat Charlotta. A făcut o donaţie bibliotecii, probabil în memoria fiicei sale. Şi se spune că noaptea bântuie prin depozite: mai scârţâie o uşă, mai cade o carte veche, dar vechii bibliotecari spuneau că aud noaptea zgomote.
Mai este o legendă cu un bibliotecar, Iózsef, care era într-o contradicţie cu directorul instituţiei de atunci şi, în timpul Primului Război Mondial, a fost pus pe lista recrutărilor.
Acesta, care ura războiul, până la urmă s-a sinucis, ca să nu fie recrutat ca soldat în Armata Imperială Austro-Ungară. Şi aici se spune că stafia acestui bibliotecar ar bântui noaptea prin depozitele bibliotecii numită astăzi Lucian Blaga".
Bibliotecarul Győrfi Dénes de la BCU a ascultat şi el poveşti de groază de la mai vârstnicii săi confraţi, care au auzit nu odată zgomote ciudate din sălile aparent pustii. Cercetările sale nu au confirmat însă existenţa tinerei contese, răpusă prematur de o boală necruţătoare.
Aşa că a ajuns la o concluzie surprinzătoare: "Ce am auzit, mai mult de la bibliotecarii mai în vârstă, cum că se aud zgomote ciudate prin depozit sau prin podul instituţiei.
Şi oamenii spuneau că ar fi vorba despre o fantomă care umblă prin clădire şi că ar fi fiica contesei respective. Nu am găsit nicio urmă cum că o membră a familiei Wesselényi ar fi murit în timpul studenţiei.
Dacă nu cumva cele două legende, familia Wesselényi şi sinuciderea bibliotecarului respectiv, nu ştiu dacă nu s-au întrepătruns la un moment dat.
În 1914, şi bibliotecarii, ca şi studenţii, sau o parte din personalul universităţii din Cluj, au fost încorporaţi. Au ajuns pe front. Şi atunci într-adevăr, un bibliotecar care de fapt a terminat teologia, care mulţi ani a activat şi ca preot, călugăr -, s-a sinucis.
El nu s-a sinucis atât de frica frontului, ci să nu fie pus într-o situaţie în care să fie nevoit să omoare pe cineva. Pentru că asta contravenea conştiinţei sale".
Locurile bântuite au rămas până azi în memoria colectivă. Etnograful Ioan Toşa spune că erau asociate fie cu câte o răspântie, fie cu anumite zone blestemate.
Sau, în cazul morţilor, cu trecerea pe lumea cealaltă fără respectarea unor ritualuri obligatorii: "Trebuia ca muribundul să fie spovedit şi să fie împărtăşit de către preot.
Înainte de a muri, muribundul trebuie să-şi ia rămas bun şi să ceară iertare de la toţi, pentru ca nu cumva sufletul bolnavului după ce moare să meargă neiertat pe lumea cealaltă.