Numai un spirit naiv sau excesiv de optimist ar îndrăzi să spună astăzi că democraţia cîştigă teren pe planetă. De fapt, geografic vorbind, ea pierde teren, iar în spirite ea îşi pierde din puterea de fascinaţie. Xi Jinping se "putinizează", dar înaintea sa s-a "putinizat" Recep Tayyip Erdogan în Turcia.
Ciudat cum, în aceeaşi săptămînă, se crează un fel de pact "putinist" anti-occidental între China şi Rusia. Xi Jinping se înşurubează pe viaţă la putere pretextînd că în felul acesta va cimenta în jurul său societatea chineză şi va "întări demnitatea Chinei în faţa Occidentului".
La sfîrşitul acestei săptămîni, pe 18 martie, Vladmir Putin va fi ales, pentru a patra oară, preşedinte al Rusiei. El şi-a prefaţat această "victorie" cu unul dintre cele mai virulente discursuri anti-occidentale, şi a ţinut chiar să afirme că dispune de noi arme pentru a răspunde "imediat" în caz de atac. Atît în China cît şi Rusia asistăm la un fel de triumf al unei doctrine anti-occidentale care ţine loc de ideologie. În ambele ţări mediile de informare întreţin un cult pentru "şeful puternic" capabil să facă faţă unor aşa-zile "pericole" care vin, mai toate, dinspre Occident.
India, a doua putere demografică după China, este şi ea traversată în prezent de o febră anti-occidentală. Naţionalismul hindus este de fapt, de cîţiva ani, într-o puternică ofensivă şi încearcă să forjeze o nouă identitate pentru poporul indian, o identitate bazată exclusiv pe dimensiunea religioasă hinduistă. Premierul indian, Narendra Modi, el însuşi un reprezentant al curentului naţionalist, promovează, cel puţin în mod oficial, un hinduism tolerant. Pe terenul practicii politice, însă, majoritatea liderilor încearcă să se prezinte acum în faţa electoratului ca nişte buni hinduşi. Chiar şi Partidul Comunist Indian, arată un comentator în Le Monde, a început să celebreze divinităţi hinduse pentru a arăta cît de mult este ataşat identităţii hinduse a Indiei.
În lumea arabo-musulmană tentativele din ultimul deceniu de adoptare a democraţiei au fost nişte dramatice eşecuri, cu excepţia Tunisiei. Iar tentativele Americii de a crea democraţii pe calea armelor n-au făcut decît să aducă haos în respectivele regiuni, mai ales în Irak şi în Afganistan. În Europa de răsărit asistăm la un alt fenomen şi anume la un fel vidare de sens a democraţiei din cauza corupţiei şi a clientelismului. Acelaşi lucru se întîmplă şi în alte ţări, precum Africa de Sud sau Brazilia.
În Brazilia, care cu zece ani în urmă era considerată ca viitoare mare putere emergentă, insecuritatea a devenit o problemă atît de gravă încît armata fost trimisă să asigure ordinea la Rio. Unii îşi amintesc însă că armata era la putere în urmă cu trei decenii, mai precis, abia în 1984 Brazilia a intrat în era democraţiei.
Să adăugăm la acest tablou faptul că şi banii pot cangrena maşina democratică, aşa cum se întîmplă în Statele Unite. Iar în ţările europene în care populiştii se pregătesc să ia puterea unii comentatori vorbesc de populocraţie (este cazul în Italia).
Oare intrăm într-o nouă eră a dictatorilor, într-o veritabilă eră post-democratică? Discursul anti-occidental dispune acum de un teritoriu compact care se întinde de la Coreea de Nord pînă în Turcia trecînd prin China şi Rusia, incluzînd Iranul şi multe ţări arabe. Actualitatea îi dă dreptate filozofului francez Emmanuel Todd care, în 2008, a plublicat un eseu intitulat “După democraţie”, carte în care el analizează fenomenul descompunerii democraţiilor. Singura observaţie cît de cît optimistă în acest eseu este că viaţa va continua să se manifeste şi “după democraţie”.
