La 15 ani după atentate, aceşti copii sunt adulţi sau aproape adulţi şi trebuie să îşi modeleze singuri moştenirea. Mulţi au fost ghidaţi de hotărârea de a-şi onora părinţii pierduţi sau de experienţa durerii pe care au simţit-o. Unii au ales să lucreze cu refugiaţii, alţii să studieze forţele care au dus la atacuri sau chiar să îndeplinească vizele sportive, nerealizate, ale părinţilor lor, notează News.ro.
LINSAY WEINBERG: “Lucrurile formează un cerc complet”
Lindsay Weinberg trebuie să găsească şi să informeze familiile ale căror rude au murit, uneori în circumstanţe violente, o slujbă pe care este foarte pregătită să o desfăşoare.
“Le transmit una dintre cele mai proaste veşti pe care le pot primi. Şi eu am primit-o”, spune ea.
Weinberg avea 12 ani când Biroul de Criminalistică al New York City, unde lucrează acum, i-a spus familiei sale, în 2002, că a identificat rămăşiţele tatălui ei printre victimele atentatelor din 11 septembrie.
“Acest lucru contribuie la empatia pe care o simt”, explică tânăra de 26 de ani, al cărui tată, Steven Weinberg, era contabil şi lucra în World Trade Center.
După ce şi-a dat seama că serviciile criminalistice au ajutat să îi ofere familiei răspunsuri, Lindsay a decis să urmeze această cale.
Ea nu lucrează la analiza, încă în curs, a peste 21.000 de fragmente de oase descoperite la Ground Zero. Tânăra explică faptul că legătura sa cu 11 septembrie “nu este ceva ce mă conduce, personal sau profesional”. Însă faptul că lucrează la Biroul de Criminalistică arată “că lucrurile formează un cerc complet”, mărturiseşte ea.
THEA TRINIDAD: “Ce am avut cel mai mult în comun? Wrestling”
Inima Theei Trinidad a bătut cu putere când a intrat în Madison Square Garden, alături de luptătorul profesionist de wrestling Adam Rose, în 2014. Era prima data când mergea în complexul faimos în timpul carierei sale în wrestling. Ultima data când intrase acolo fusese că tatăl ei, care a murit în atentatele de la Worls Trade Center.
Uitându-se la locurile unde stăteau de obicei, a simţit “un pumn în inimă”, a mărturisit tânăra.
Avea 10 ani când tatăl ei a sunat-o pe mama ei să îi spună adio din Turnul de Nord de la World Trade Center, unde lucra ca analist în telecomunicaţii. Pe parcursul adolescenţei, Thea s-a gândit mult cum să îi aducă un omagiu demn de el.
“M-am gândit: Ce am avut cel mai mult în comun? A fost wrestlingul”, îşi aminteşte ea.
Michael Trinidad a făcut wrestling în liceu şi nu a comentat când fiica sa, destul de băieţoasă, a început să sară de pe mobilă aşa cum vedea că fac sportivii în ring.
Mai mult, îi spunea : “Nu, faci greşit – să îţi arăt eu”, a spus Thea, în vârstă de 25 de ani, care locuieşte în Tampa, Florida.
La început, sportiva, de 1,52 metri înălţime, nu a dezvăluit nimic despre tatăl ei, în timp ce era aruncată şi lovită în ring. Nu voia ca cineva să creadă că vrea milă. După ce povestea ei a ieşit la iveală, revista Pro Wrestling Illustrated a desemnat-o Wrestlerul Inspiraţional al anului 2012.
Thea spune că îşi simte tatăl aproape de fiecare dată când intră în ring. “Este pentru tine, tată. Apără-mă acolo”, îşi şopteşte ea.
MICHAEL MASSAROLI: “Creştere pozitivă, personală, din ceva ce a fost atât de îngrozitor”
La câţiva ani după 11 septembrie 2001, Michael Massaroli a găsit o cutie de plastic plină cu mesaje de condoleanţe.Acestea fuseseră trimise de oameni din toată ţara, din toată lumea, mulţi dintre ei străini. Familia le-a primit după ce tatăl său, tot Michael, un director de investiţii, a fost ucis în atacuri. Michael Massaroli avea atunci şase ani, iar mama sa, rămasă văduvă, tocmai născuse o fetiţă cu două luni mai devreme.
“Auzind cum oamenii au fost atât de altruişti şi de atenţi faţă de noi m-a determinat să încerc să fac ceva în carieră care să ajute alţi oameni”, explică el.
A decis să intre în politică, un domeniu de care era deja interesat. În timpul liceului a făcut practică la un congresman local, iar acum, la 21 de ani, absolvent al Universităţii George Washington, are prima sa slujbă, la o companie care ajută echipele de campanie să îşi ţină finanţele în ordine. El speră să ajungă consilier în Guvern.
ANJUNELLY JEAN-PIERRE: “Dragostea şi moştenirea se simt”
Anjunelly Jean-Pierre avea la un moment dat tot viitorul planificat. Intenţiona să se înroleze în armată şi, în cele din urmă, să devină medic sau avocat, aşa cum îşi dorea mama ei.
Apoi, mama sa, Maxima Jean-Pierre, a fost ucisă la World Trade Center, unde imigranta din Republica Dominicană administra o cafenea.
În următorii ani, Anjunelly a plâns, apoi s-a ridicat şi a decis să facă ceea ce a făcut şi mama sa. Amintindu-şi de cinele de duminică, când casa era plină de prieteni şi rude, şi-a dat seama că “mâncarea uneşte oamenii”, povesteşte femeia în vârstă de 34 de ani.
După şcoala culinară şi după ce a lucrat pentru scurt timp ca asistent de bucătar la emisiunea de gătit a llui Emeril Lagasse, Anjunelly lucrează în prezent într-un loc în care întâlnirile oamenilor sunt, poate, deosebit de importante: este manager la una dintre cantinele din Congres.
În septembrie 2015, o scrisoare pe care scris-o despre Maxima a fost introdusă în Arhivele Congresului. Una dintre cele mai populare mâncăruri ale sale de-a lungul anilor a fost orezul cu mazăre pe care îl pregătea şi mama sa. “Cred că dragostea şi moştenirea ies la iveală”, a scris ea.
ALEXANDRA WALD: “Am vrut să mă asigur că nu se va mai întâmpla aşa ceva”
Alexandra Wald a vrut să înţeleagă. A citit cărţi despre forţele şi eşecurile care au dus la 11 septembrie, a studiat timp de patru ani limba arabă la colegiu, a absolvit Relaţii Internaţionale şi şi-a dorit să lucreze în serviciile de informaţii.
“Fiind atât de afectată de situaţia geopolitică, tatăl meu fiind ucis pe 11 septembrie, am vrut să mă asigur că nu se va mai întâmpla niciodată aşa ceva”, spune ea.
Femeia era în prima zi la liceu când tatăl ei, brokerul Viktor Wald, a fost ucis la World Trade Center.
Fiica sa era deja interesată de evenimentele mondiale. Însă 11 septembrie 2001 a făcut-o să îşi dorească să fie “persoana care descifrează aceste informaţii, pentru a apăra ţara”.
În prezent în vârstă de 28 de ani, ea lucrează la un proiect privind securitatea informatică pentru un contractor al administraţiei de la Washington.
În timpul studiilor pe care le-a făcut – cu ajutorul Fondului de Burse Familiile Libertăţii, înfiinţat pentru copiii victimelor atentatelor din 11 septembrie – a însemnat şi să facă faţă frustrările apărute din analiza ocaziilor pierdut de a dejuca planurile teroriştilor.
Când furia devine prea mare, ea se gândeşte la un sfat dat de tatăl său cu câteva săptămâni înainte de atacuri: „Nu te poţi uita în urmă cu regret. Şi să nu spui niciodată: ‘dar dacă?’”, i-a spus el.
RONALD MILAM JR.: “Am vrut să joc în onoarea tatălui meu”
Ronald Milam Jr. nu le spune întotdeauna coechipierilor săi de la fotbal şi baschet că exist un motiv pentru care poartă numărul 33 pe tricou. Este pentru tatăl său, maiorul Ronald Milam, care avea 33 de ani când a fost ucis la Pentagon, pe 11 septembrie.
Ronald Jr. nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Mama sa, atunci căpitan de aviaţie Jacqueline Milam, era încă însărcinată cu el când a reuşit să scape în siguranţă din Pentagon.
Ronald Jr., acum un licean de 14 ani la San Antonio, este unul dintre cei peste 100 de copii născuţi după ce taţii lor au murit în atacurile din 11 septembrie.
El are trăsăturile şi personalitatea tatălui său, iar numărul de pe tricou reprezintă o legătură cu părintele pierdut, care, la rândul său, a jucat fotbal în liceu. “Am vrut să joc în onoarea tatălui meu. Aşa că am ales asta”, mărturiseşte el.
SONIA SHAH: “Am recunoscut greutăţile din vieţile altor oameni”
Uneori, după ce refugiaţii îi spun poveştilor lor triste, marcate de războaie şi fugă, Sonia le mărturiseşte că şi ea are una. Când le explică faptul că tatăl ei a murit în atentatele de pe 11 septembrie, se formează “un moment de legătură”, spune studenta la Facultatea de Servicii Sociale a Universităţii Baylor, care şi-a petrecut vara făcând voluntariat la organizaţiile pentru refugiaţi din Grecia.
Tatăl ei, Jayesh “Jay” Shah a fost ucis la Ground Zero, unde era director pentru tranzacţii financiare. Sonia avea şapte ani.
Moartea sa a determinat-o pe fată să încerce să ajute pe alţi.
“Pentru că am suferit o pierdere la o vârstă atât de fragedă, atât de diferit de mulţi alţi oameni, am recunoscut greutăţile din vieţile oamenilor mult mai uşor”, spune studenta de 22 de ani.
În plus, spune ea, fără credinţa sa nu ar fi “întreagă şi vindecată”.
