Dacă până în 1990, industria chimică românească a contribuit masiv la modernizarea ţării, în prezent e pe cale de dispariţie. Numărul de combinate şi de angajaţi s-a redus drastic, iar producţia s-a micșorat și ea.
Declinul a apărut imediat după căderea comunismului, când a început și reducerea masivă a producției industriei chimice. În datele publicate în 2018, Eurostat a arătat că importurile României de produse chimice, din state non-UE, erau în creștere, în timp ce exporturile avansau într-un ritm mult mai lent.
Într-un articol, profesorul de economie Petrișor Peiu a prezentat mai multe argumente potrivit cărora și vânzarea Petrom către grupul austriac OMV a dus la distrugerea industriei petrochimice și de rafinare din țara noastră.
„Să ne uitam la cifrele mari, nu la poveștile vândute de politicieni. Atunci, în 2004, PETROM producea 5,46 milioane de tone de țiței și 6,44 miliarde metri cubi de gaze naturale. Ei bine, cumpărătorul OMV producea abia 3,75 milioane de tone țiței și doar 2,93 miliarde de metri cubi de gaze. Adică la jumătate față de PETROM! Dar asta nu e tot: înainte de fatidica zi de 23 iulie 2004, OMV deținea rezerve de hidrocarburi totale de 384 milioane tone țiței echivalent, iar PETROM deținea rezerve de 1,025 miliarde tone de țiței echivalent, adică de trei ori mai mult! Acum, hai să stăm strâmb și să judecăm drept: cum sa vinzi cea mai mare firma a tarii unei firme străine, de trei ori mai săracă în resurse? O fi existând vreun motiv? Pai sigur ca da.[...] Ei, dragii moșului, pana și un modest absolvent de liceu de la Videle și-ar fi dat seama de ce a cumpărat OMV-ul austriac PETROM-ul nostru atunci, doar citind aceste cifre sintetice: numai pentru rezervele de hidrocarburi și pentru piață! Consecința: capacitatea de rafinare și petrochimia trebuia sa fie închise, pentru a nu concura industria austriacă...Ce vedem astăzi? OMV a închis jumătate din capacitatea de rafinare (rafinăria de la Pitești) si întreaga industrie petrochimică, dar s-a lăfăit in resurse de gaz și țiței, ba chiar s-a înstăpânit și peste vreo sută de miliarde de metri cubi de gaz de pe fundul Mării Negre, deși nu are niciun fel de expertiza pentru asta”, a scris Petrișor Peiu.
Cândva campioană în lume în procesul de prelucrare a țiteiului și gazelor naturale, România a ajuns într-un interval record la eliminarea aproape totală a industriei petrochimice. Combinatele de profil au dispărut odată cu privatizarea rafinăriilor și implicit a sectoarelor petrochimice. Acestea valorificau resursele interne de petrol și gaze.
În topul general al distrugerilor, petrochimia românească ocupă un loc de nedorit. Dacă în celelalte țări din fostul bloc comunist, industria moștenită a fost păstrată, modernizată și dezvoltată, la noi aceasta a fost închisă și demolată. Instalațiile și liniile de producție s-au dus, rând pe rând la fier vechi. Au rămas în urmă mii de oameni foarte bine pregătiți dar șomeri. Familiile au fost distruse de sărăcie și datorii.
Din punctul de vedere al resursei umane, lucrurile stau la fel de prost pentru România. În jur de 22 de mii de români lucrează în această industrie.
Însă, în ultimii ani, în sectorul chimic și petrochimic au reapărut companii interesate să investească sume de ordinul sutelor de milioane de euro. Perspectiva exploatării gazelor din Marea Neagră deschide noi oportunități și pentru sectorul chimic. Din 2018, a început și refacerea Oltchim, a cărui active de bază au fost achiziționate de Chimcomplex Borzești. În mai 2019, compania a anunțat că a devenit cel mai mare exportator din România, urmare a achizițiilor de la Oltchim.
Pe piaţa românească, producţia de gaz este gestionată de OMV Petrom şi Romgaz, iar distribuţia, de Transgaz. La nivel de furnizare, francezii de la Engie şi nemţii de la E.ON sunt cei mai mari jucători de pe piaţa de distribuție.
