Josef Mencik, un ceh care se încăpățâna să trăiască asemeni cavalerilor medievali, era deja un personaj pitoresc înainte de izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, gestul său din timpul conflictului i-au asigurat un loc în istorie.
S-a întâmplat în 1938, când Germania nazistă a invadat regiunea sudetă a Cehoslovaciei, pentru a o anexa, la fel cum procedase cu întreaga Austrie.
Coloana de blindate germane a trecut granița în Cehoslovacia fără să se aștepte la vreo rezistență. Dar cineva îi aștepta pe invadatori: un bărbat călare, în armură medievală, înarmat cu o sabie și o halebardă. Surprinși și curioși, germani s-au oprit. Bărbatul era Josef Mencik.
O grenadă, o rafală de mitralieră sau chiar un foc de armă l-ar fi pus la pământ. Dar nemții au apreciat insolita apariție, așa că și-au văzut de drum.
În urma actului de bravadă aproape nebunească, Joseph Mencik a intrat în istorie și s-a ales cu porecla de „Don Quijote ceh”. O serie de istorici consideră că eticheta este nedreaptă, pentru că Mencik era cel mult un excentric, un personaj care juca un rol, cu intenția nobilă de a promova „cavalerismul” și patriotismul.
Ca o ironie a istoriei, dacă naziștii pe care i-a înfruntat nu i-au făcut nimic, comuniștii veniți la putere tot cu ajutorul tancurilor, dar rusești, i-au venit de hac ultimului cavaler.
Castelul de familie, în care Mencik locuia ca pe vremea iagelonilor, a fost naționalizat, în 1945, iar „ultimul cavaler” a murit câteva zile mai târziu.
