Obiceiurile crude ale Otomanilor. De ce-i creșteau pe sultani în cușcă?

Cem Yigit Uzümoglu în rolul Mehmet Cuceritorul (Profimedia)
Cem Yigit Uzümoglu în rolul Mehmet Cuceritorul (Profimedia)

Imperiul Otoman a rămas în istorie și pentru o serie de cutume și reguli crude, mai ales din perspectiva societății moderne. În prezent, ne-ar veni greu să credem că mult timp a existat o lege care prevedea uciderea rudelor sultanului, însă oricând de inumane ni s-ar părea acum, multe dintre aceste reglementări erau acceptate ca fiind "normale" sau justificabile în întreaga lume medievală.

În inima Istanbulului se află Palatul Topkapî, un complex enorm care slujea cândva drept reședință regală și sediu administrativ al sultanilor otomani.

Cea mai sumbră anexă a complexului este camera prinților otomani. În ciuda frumuseții decorurilor și facilitățile impresionate, clădirea avea o destinație sinistră: era închisoarea în care erau ținuți toți posibilii succesori la tron, astfel încât să nu reprezeinte o amenințare la adresa sultanului domnitor, potrivit incredibilia.ro.

Aceste camere erau cunoscute drept „kafe”, cuvânt care înseamnă „cușcă”. Această practică deosebit de crudă a fost inventată la începutul secolului XVII, pentru a înlocui o tradiție chiar și mai barbară, uciderea rudelor sultanului era prevăzută de lege

Sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopol în secolul XV și adversar al lui Vlad Țepeș, a fost primul care a transformat în lege această practică a crimelor rituale, hotărând că, „pentru a păstra ordinea în lume”, cel care ajungea pe tron după moartea unui sultan își va ucide frații și orice unchi sau veri care puteau reprezenta un pericol.

Timp de aproape 200 de ani, legea brutală a avut ca efect moartea a cel puțin 80 de membri ai dinastiei Osman.

Sultanul Ahmed I a fost cel care a schimbat regula, înlocuind asasinatul că sistemul „cuștilor”.

Otomanii și-au dat seama că întemnițarea tuturor potențialilor moștenitori, care astfel nu mai puteau cauza probleme, era mai convenabilă decât uciderea lor, mai ales dacă sultanul murea brusc și nu avea niciun fiu, punând în pericol continuitatea dinastiei otomane.

În acest caz, cel mai vârstnic moștenitor era eliberat din „kafe” și urcat pe tron. Prinții erau duși în „kafe” încă de la vârsta de opt ani și rămâneau acolo până când mureau de bătrânețe sau era înscăunați.