Pentru a înțelege chinuirile unui roman la „frizer”, trebuie spus că foarfecele și bricele nu erau întotdeauna din oțel, ci și din metal, iar săpunul nu apăruse. Ca sa vă faceți o idee, încercați să vă bărbieriți fără spumă de ras, folosind un cuțit nu foarte bine ascuțit.
Aristrocrații aveau proprii frizeri – tonsores printre sclavii care se ocupau de treburile casei, dar romanii de rând se duceau la dughenele bărbierilor – tonstrinae, unde erau nevoiți să aștepte ore în șir la rând.
Nu se întâmpla pentru că era aglomerație, ci pentru că procedeul în sine dura foarte mult pentru un client. De altfel, o relatare anecdotică din aceea vreme spunea că până era ras al doilea obraz, pe primul deja mijea noua barbă.
ȚAPUL, MAI DEȘTEPT CA UN ROMAN TUNS
Dar calitatea instrumentelor și lipsa de pricepere a unor bărbierii nu erau totul. Deoarece întreaga procedură se derula, de regulă, pe străzile înguste și aglomerate ale orașelor romane, orice îmbulzeala sau un trecător neglijent care dădea peste mâna frizerului adăuga o cicatrice pe fața și așa greu încercată.
La final, era foarte probabil ca un roman tuns să aibă părul tăiat în scări și fața brăzdată de cicatrice. Sau, cum spunea un catren, clientul era parțial julit (adică ras), parțial jupuit (epilat) și parțial jumulit (pensat). De unde și meditația lui Marțial: „Dintre toate animalele, numai țapul este inteligent, pentru că trăiește cu barba lui”, potrivit Almanah România Literară 1988.
Când Hadrian, succesorul lui Traian, a dat semnul revenirii la o barbă, este adevărat, aranjată, a fost o mare ușurare pentru bărbații romani, iar timp de peste un secol și jumătate a fost prototipul frizurii romane.
