“Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastra cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Asa se restabileşte temelia cea străveche. Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului - Om, înviat. Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viata de întinăciune, arată wowbiz.ro.
El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem. S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce. Toata viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: Învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni. Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fară această credinţă, viata noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorata şi neliniştită.
Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe Învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt. Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat Învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut crestinismul, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi”, a predicat părintele Arsenie Boca în 1949.
