Anul acesta se împlinește un secol de la izbucnirea Primului Război Mondial, iar BBC News publică o listă cu zece invenții care își datorează succesul chiar Marelui Război.
Una dintre aceste invenții provine de la o mică firmă americană denumită Kimberly-Clark și este un material cu proprietăți absorbante denumit Cellucotton (asocierea dintre celuloză și bumbac). Acest material a fost folosit pentru a obține primele tampoane chirugicale. Reprezentanți ai companiei americane au făcut un tur al fabricilor de hârtie din Germania, Austria și Scandinavia, în 1914 și au identificat cu această ocazie un material de cinci ori mai absorbant decât bumbacul. Odată ce SUA au intrat în Primul Război Mondial, în 1917, medicii militarii au început să folosească tampoane chirurgicale realizate din acest material. Abia însă după ce asistentele medicale au înțeles avantajele acestor tampoane pentru propria lor igienă, compania americană Kimberly-Clark a înregistrat câștiguri colosale.
Un alt produs născut în contextul Marelui Război este batista de hârtie. Vânzarea tampoanelor sanitare avea de suferit în condițiile în care femeilor le era rușine să ceară aceste produse de la vânzători bărbați. Abia la începutul anilor 20, după război, s-a născut ideea șervețelelor igienice produse prin presarea la cald a aceluiași material din care se produceau tampoanele sanitare. După o serie de experimente care au avut mai mult sau mai puțin succes, primele șervețele igienice s-au născut în 1924 sub numele de brand "Kleenex".
Lampa cu ultraviolete a apărut în contextul în care, în iarna anului 1918, aproximativ jumătate din copiii născuți la Berlin sufereau de rahitism. În acea perioadă, cauzele exacte ale acestei maladii nu erau cunoscute, dar boala era asociată cu sărăcia. Un medic berlinez, Kurt Huldschinsky, a observat că pacienții săi pe care îi trata de rahitism erau și foarte palizi. El a decis să experimenteze pe patru astfel de copii palizi și bolnavi de rahitism, expunându-i la lămpi cu mercur-cuarț ce emiteau raze ultraviolete.
Pe măsură ce tratamentul continua, Huldschinsky a observat că oasele micuților deveneau mai puternice. În mai 1919, odată cu soarele de vară, el i-a pus pe micuți să facă plajă. Rezultatele acestui experiment au fost primite cu un mare entuziasm. Ulterior oamenii de știință au înțeles că oasele au nevoie de calciu pentru a fi solide, iar calciul este asimilat sub acțiunea vitaminei D, care este, la rândul său, produsă de organism sub influența razelor ultraviolete. Sărăcia și malnutriția aduse de Primul Război Mondial au condus la descoperirea tratamentului pentru rahitism.
Trecerea la ora de vară — ideea de a da ceasurile cu o oră înainte primăvara și respectiv cu o oră înapoi toamna nu era chiar nouă la începutul Marelui Război. Benjamin Franklin sugera într-o scrisoare expediată publicației The Journal of Paris în 1784 care ar fi beneficiile trecerii la ora de vară. Primul Război Mondial avea însă să impună această modificare. Confruntate cu o mare penurie de cărbune, autoritățile germane au decretat ca la 30 aprilie 1916 ceasurile să fie date cu o oră înainte, astfel încât ora 23:00 să devină ora 24:00, rezultatul fiind o oră în plus de lumină naturală începând de a doua zi de dimineață. Ceea ce a început în Germania ca o metodă de a economisi combustibilul pentru căldură și iluminare în timp de război, s-a răspândit apoi cu repeziciune și în alte țări.
Pliculețele de ceai nu au fost inventate pentru a răspunde vreunei probleme legate de război. Acestea au fost inventate de un comerciant american de ceai, în 1908, care și-a propus să vândă porții unice (și ieftine) pentru prepararea unei cești de ceai. Din întâmplare, unii dintre clienții săi au scăpat, din greșeală, aceste pliculețe din hârtie în ceașca cu apă fierbinte, iar restul a devenit istorie. O firmă germană, Teekanne, a copiat însă această idee în perioada Marelui Război, incluzând în rațiile de front pliculețe de ceai din bumbac. Denumirea aleasă pentru acest produs a fost de "bombe cu ceai".
Ceasul de mână nu a fost inventat special pentru militarii din Primul Război Mondial, însă acest accesoriu a început să fie din ce în ce mai folosit în condițiile de front. Înainte, bărbații care își permiteau, obișnuiau să poarte ceasuri de buzunar, cu lanț. În timpul războiului însă, a devenit foarte importantă coordonarea perfectă a anumitor acțiuni militare — cum ar fi sincronizarea barajelor de artilerie pe anumite secțiuni ale frontului — iar producătorii de ceasuri au creat piese ce puteau fi purtate la mână, lăsând în același timp ambele mâini libere pentru a ține arma sau, în cazul aviatorilor, manșa avionului.
Chiar și unul dintre cele mai celebre ceasuri din prezent, modelul de lux Tank Watch, de la Cartier, provine din 1917, când producătorul francez Louis Cartier a ales drept sursă de inspirație pentru noul său model de ceas de mână noile tancuri Renault.
Cârnații vegetarieni au fost inventați de Konrad Adenauer, primul cancelar german de după cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada primului Război Mondial, Adenauer era primar la Koln iar pe măsură ce blocada economică impusă Germaniei de britanici începea să-și facă simțite efectele, Adenauer s-a confruntat cu necesitatea de a-și hrăni orașul amenințat de înfometare. El a început să folosească un amestec de făină de orez, orz și mălai de proveniență românească, pentru a face pâine. Totul părea să meargă foarte bine până când România a intrat în război de partea Antantei, iar Adenauer nu a mai avut acces la mălai.
Pornind de la această pâine "experimentală", Adenauer a ajuns să experimenteze și cu cârnat în care soia era folosită ca substitut pentru carne. Inițial, acești cârnați au primit denumirea de "Friedenswurst" sau "cârnați de pace". Adenauer a solicitat să i se recunoască această invenție și să obțină un patent din partea Biroului Imperial german pentru Invenții, însă a fost refuzat. Conform regulamentelor germane cu privire la conținutul cârnaților, cârnații fără carne nu erau considerați cârnați. În mod ciudat, Adenauer a avut mai mare noroc cu Marea Britanie, adversarul Germaniei pe atunci. La 26 iunie 1918 regele George al V-lea a patentat cârnații din soia.
Fermoarul a fost inventat de un emigrant de origine suedeză, Gideon Sundback, care s-a stabilit în America, unde a devenit designerul șef al companiei Universal Fastener Company. Conceptul său de închizătoare pentru haine și încălțăminte, fără nasturi sau șireturi, a fost preluat de Armata Americană și în special de Marină, fiind folosit în perioada Marelui Război la uniformele și bocancii infanteriștilor marini care au intervenit în război de partea Antantei.
O altă invenție verificată de utilitatea sa în Marea Război este oțelul inoxidabil. Trebuie să-i mulțumim lui Harry Brearley din Sheffield pentru ideea unui oțel care nu ruginește și nu se corodează. După cum se menționează în arhivele orașului: "În 1913, Harry Brearley din Sheffield a obținut ceea ce este considerat drept primul oțel care nu ruginește sau oțel inoxidabil — un produs care a revoluționat industria metalurgică și a devenit o componentă importantă a lumii moderne".
Înainte de Marele Război Armata Britanică căuta aliaje mai bune pentru tunurile sale. Problema era că țeava tunurilor se deforma în timp din cauza tragerilor. Harry Brearley, metalurgist de la o companie din Sheffield, a fost chemat să realizeze niște aliaje mai dure. El a adăugat crom la oțel. Povestea spune că a aruncat rezultatele primelor experimente la fiare vechi, în curtea fabricii, însă mai târziu a observat că aceste mostre erau singurele care nu au ruginit din grămada de fiare vechi în care au fost aruncate.
Comunicațiile aviatice au apărut, ca necesitate, tot în perioada primului Război Mondial. Înainte de Marele Război, piloții nu aveau nicio modalitate de a comunica între ei sau cu personalul de la sol. Tehnologia de comunicații prin radio era disponibilă, dar a fost dezvoltată în special, în perioada Primului Război Mondial, la Brooklands și apoi la Biggin Hill, în Marea Britanie. Primele încercări de a integra aparate de comunicații radio în avioane au fost îngreunate de zgomotul puternic produs de motorul aparatului de zbor. Înainte de acestea piloții trebuiau să țipe sau să-și facă semne cu mâna pentru a se înțelege între ei. Problema comunicării a fost în cele din urmă rezolvată prin inventarea unei căști de pilot cu microfon și difuzoare integrate, cască ce reușea să blocheze o mare parte din zgomotul de motoare. Această modalitate de comunicare radio între piloți a deschis calea pentru progresele enorme înregistrate de aviația civilă după război.
