Radiografia unui dezastru iminent.Raportul Curţii de Conturi despre învăţământ, în ultimii 25 de ani

 Numărul studenţilor a scăzut dramatic în perioada 2011-2015 din cauza scăderii natalităţii, nivelul de pregătire al elevilor este tot mai slab şi se resimte când aceştia ajung în universităţi şi din cauza faptului că au dispărut examenele de admitere, iar învăţământul superior nu este adecvat cerinţei de pe piaţa muncii şi nevoilor economice actuale.

Asta a descoperit Curtea de Conturi în urma analizei evoluţiei şi situaţiei învăţământului superior din România, în perioada 2011-2015. În ciuda scăderii numărului de studenţi, raportul Curţii de Conturi arată că a crescut numărul de universităţi şi facultăţi. Astfel, avem 103 instituţii de învăţământ superior. De asemenea, potrivit raportului fondurile bugetare nu sunt acordate universităţilor în funcţie de performanţă.

Efectul natalităţii scăzute a început să se vadă tot mai mult din 2010. „Conform prognozei Eurostat, populaţia din grupa de vârstă 20-64 de ani va scădea cu 2 milioane în 2040 faţă de anul 2015. În această situaţie, cifre de 907.353 studenţi înmatriculaţi în învăţământul superior în anul universitar 2007/2008 nu vor mai fi posibile. Chiar şi efectivele studenţeşti de 433.234 persoane din anul universitar 2013/2014 vor rămâne o amintire. Concurenţa acerbă de pe piaţa serviciilor de educaţie superioară va obliga universităţile să se reformeze şi să crească calitatea serviciilor educaţionale furnizate”, se arată în raport.

Numărul de studenţi s-a redus în perioada 1990/1991 – 2013/2014 cu 1,4 milioane elevi ceea ce reprezintă aproape 30% din populaţia şcolară din anul 1990/1991. Principalii factori care au determinat această reducere sunt scăderea natalităţii, emigraţia şi abandonul şcolar.

Cauzele pregătirii deficitare a tinerilor se regăsesc încă din sistemul preuniversitar. Curtea de conturi arată că problemele sistemului univeristar sunt moştenite, de fapt, din preuniversitar. Astfel, dacă ne uităm la gradul de cuprindere în învăţământul preuniversitar a populaţiei în vârstă de 7-10 ani şi 11-14 ani, observăm că acesta a înregistrat o evoluţie descendentă, astfel încât în anul şcolar 2013/2014 nu era cuprinsă într-o formă de învăţământ 7,2 % din populaţia de 7-10 ani şi 8,5 % din populaţia de 11-14 ani.

În anul 2014, 18% din populaţia în vârstă de 18-24 ani avea studii cel mult gimnaziale şi nu mai urma nici o formă de pregătire. Curtea de Conturi atrage atenţia că faţă de ţinta de 11,3% asumată de România în Strategia Europa 2020, distanţa este enormă şi nu par să existe şanse ca această ţintă să fie atinsă. În pus, la testele PISA (sistem standardizat al OCDE de evaluare a competenţelor de bază ale elevilor de 15 ani) elevii români au obţinut în permanenţă rezultate slabe, fapt ce indică performanţele reduse ale învăţământului primar şi gimnazial. Astfel, la evaluările PISA din anul 2012 ponderea elevilor cu performanţe slabe a fost de 37,3% la lectură, 40,8% la matematică şi 37,3% la ştiinţe.

„Într-o ierarhizare a ţărilor membre UE pe o scală descrescătoare a ponderii elevilor cu rezultate slabe la lectură la testul PISA 2012 România se află pe locul 2 după Bulgaria. Ratele mari de tranziţie de la un nivel de educaţie la altul ne întăreşte convingerea că o bună parte din aceşti elevi au ajuns în învăţământul superior”, spune Curtea de Conturi. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de 15-18 ani a crescut până în anul şcolar 2009/2010, după care a început să scadă

Decizia de a desfiinţa învăţământul profesional (singura opţiune rămânând învăţământul liceal) a condus la creşterea abandonului şcolar. Din fericire în anul şcolar 2012/2013 s-a revenit asupra deciziei, însă, consecinţele au rămas. Încercarea de a atenua declinul populaţiei şcolare din învăţământul liceal prin desfiinţarea învăţământului profesional s-a dovedit un eşec.

Potrivit raportului, după trei ani de creştere, aceasta a revenit în anul 2013/2014 la nivelul anului şcolar 2008/2009. Numărul absolvenţilor de liceu s-a menţinut constant la circa 200.000, însă numărul absolvenţilor care au promovat examenul de bacalaureat a scăzut drastic începând cu anul şcolar 2010/2011, când au fost introduse camerele de supraveghere în sălile de examen.

„Introducerea camerelor de luat vederi în sălile de examen a salubrizat modul în care era promovat examenul de bacalaureat. Pentru a atrage cât mai mulţi studenţi, o parte din instituţiile de învăţământ superior nu mai organizau examene de admitere. În aceste condiţii, s-a creat presiune asupra învăţământului liceal pentru a promova incompetenţa. La rândul său învăţământul liceal avea drept criteriu de evaluare a performanţei promovabilitatea. În acest mod s-a dat drum liber elevilor slabi pregătiţi spre sălile de curs din universităţi. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei în vârstă de 19-23 ani şi peste a ajuns în anii 2007-2011 la niveluri foarte mari de peste 70%”, se arată în raportul Curţii de conturi.

Mai departe, raportul spune că deoarece instituţiile de învăţământ nu sunt interesate să elimine incompetenţa deoarece pierd surse de finanţare, diplomele de învăţământ superior au ajuns în piaţa muncii. „Dar nu diplomele generează performanţă ci cunoştinţele, competenţele, abilităţile şi aptitudinile. Menţinerea unei rate ridicate a abandonului timpuriu a şcolii, a unei ponderi ridicate a elevilor cu rezultate slabe la evaluările PISA pentru elevii de 15 ani şi a unui grad redus de promovabilitate a examenului de bacalaureat nu poate coexista cu creşterea accelerată a populaţiei cu studii superioare. Un învăţământ superior performant nu se poate „clădi” decât pe un învăţământ preuniversitar performant. Efectele negative ale unei politice orientate prioritar spre învăţământul superior au început deja să se vadă în însăşi evoluţia viitoare a acestuia. Fără o bază solidă în învăţământul preuniversitar, învăţământul superior riscă să eşueze calitativ”, se mai arată în raportul Curţii de Conturi.

Mai departe, raportul arată că după anul 1990, numărul înmatriculărilor în învăţământul superior a crescut vertiginos, România înregistrând cea mai mare rată de creştere dintre toate ţările membre UE.

„Dar, evoluţia învăţământului superior a avut o dinamică proprie, necorelată cu cea a economiei. Nimeni nu a definit calitatea şi performanţa sistemului în termenii indicatorilor de output şi nimeni nu a tras la răspundere universităţile pentru eşecuri. Raţiunea de a exista a oricărui sistem de învăţământ superior este de a produce absolvenţi cu calificări, competente şi abilităţi compatibile cu standardele de calitate şi cu piaţa muncii şi care îşi găsesc loc de muncă pe această piaţă. Studenţii nu au fost priviţi ca beneficiari ai unei educaţii de calitate şi ai unor riscuri reduse de neinserţie pe piaţa muncii, corespunzător calificărilor şi competenţelor pe care trebuiau să le obţină”, se mai spune în raport.

Practic, crearea a numeroase universităţi, facultăţi, programe de studii şi specializări, nevalidate prin prisma calificărilor şi a standardelor, au constituit suportul unei expansiuni numerice importante, dar îndoielnică din punct de vedere al calităţii educaţiei.

„Chiar dacă s-au făcut progrese în direcţia adoptării standardelor şi liniilor directoare europene prin înfiinţarea ARACIS, şi această agenţie are o capacitate funcţională redusă în comparaţie cu misiunea pe care este chemată să o îndeplinească. Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de educaţie, nu a urmărit crearea unei pieţe competitive a serviciilor educaţionale. Nu s-a pornit de la principiul că subiectul finanţării publice este studentul şi nu universităţile. Acestea ar trebui să concureze pe o piaţă liberă pentru a-şi procura resursele financiare, întrucât concurenţa presupune competitivitate, iar competitivitatea înseamnă performanţă. Competitivitatea învăţământului superior românesc este caracterizată şi de fluxurile studenţilor internaţionali. România are fluxuri nete negative, ceea ce înseamnă că numărul studenţilor români care pleacă la studii în străinătate este mai mare decât numărul studenţilor străini care apelează la serviciile educaţionale din România”, se mai arată în raport.

În ceea ce priveşte topurile internaţionale, instituţiile din învăţământul superior românesc nu apar în aceste clasificări, cu câteva excepţii, dar pe „poziţii deloc onorante”. „Plasări pe locuri mai puţin stânjenitoare se înregistrează în topurile pe discipline, ceea ce scoate în evidenţă faptul că mai există unele nuclee izolate care mai generează performanţă. Deşi în România există 103 instituţii de învăţământ superior, numai vreo 5-6 au o oarecare vizibilitate în topurile care ierarhizează un număr mai mare de universităţi (1000). Încă vreo 10 apar în topurile mari, care evaluează 2000 universităţi. Restul nu există decât în evidenţele naţionale”, se arată în raport, scrie Mediafax.

În vederea rezolvării problemei calităţii, în România s-a făcut o clasificare a universităţilor şi a programelor de studiu imediat după apariţia Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011.

„Prin această ierarhizare s-a încercat redistribuirea fondurilor bugetare „după criterii de performanţă”, dar aplicarea principiului nu a corespuns cerinţelor. Rapoartele privind starea calităţii învăţământului superior din România, cunoscute şi sub denumirea de Barometrele Calităţii (2009, 2010, 2011), elaborate în cadrul proiectului strategic ACADEMIS, cuprind un diagnostic lipsit de echivoc asupra calităţii precare a învăţământului universitar. Referindu-se la indicatorii care măsoară starea calităţii din perspectiva relaţiei dintre universităţi şi piaţa muncii şi al conţinutului procesului educaţional autorii rapoartelor conchid: „dacă nu introducem corecţii mari şi rapide în sistem şi în universităţi, riscăm să avem universităţi tot mai puţin performante, diplome tot mai multe, competenţe profesionale de tip individual tot mai puţine şi, în final, o lipsă cronică de competitivitate europeană”, se arată în raportul Curţii de Conturi.

În ceea ce priveşte corelarea studiilor universitare cu cerinţele de pe piaţa muncii, România se află în postura unei ţări furnizoare de forţă de muncă calificată. „Un număr semnificativ de persoane cu studii superioare lucrează deja în străinătate şi este foarte probabil ca fluxurile de emigraţie să continue şi în viitor. Prin aceste fluxuri România internalizează costurile formării şi externalizează beneficiile ei. Pentru diminuarea pierderilor financiare este necesară formularea unor politici de finanţare care să ţină cont de domeniile de specializare cu fluxuri migratorii semnificative şi mai ales de acelea în care se produc destructurări interne. Actualul sistem de finanţare centrat pe subvenţionarea universităţilor trebuie înlocuit cu unul centrat pe student, singurul care permite operaţionalizarea unor politici care vizează interesele generale ale statului şi nu pe cele ale universităţilor”, se arată în raportul Curţii de Conturi.

Mai departe, raportul spune că „expansiunea învăţământului superior, pe lângă faptul că a condus la scăderea calităţii actului educaţional, a determinat şi o saturare relativă a pieţei muncii. În ultimii ani se observă o creştere a şomajului şi a inactivităţii populaţiei cu studii superioare, mai ales în grupele de vârstă tinere. De asemenea, se evidenţiază fenomenul de încadrare în muncă a absolvenţilor de învăţământ superior în domenii conexe sau diferite faţă de specializările dobândite. Cercetările de piaţă trebuie intensificate şi trebuie reluate demersurile în direcţia efectuării unor prognoze pe termen scurt şi mediu, în vederea atenuării dezechilibrelor între cerere şi ofertă pe specializări şi ocupaţii.”

Curtea de Conturi atrage atenţia că „rezultatele prognozelor trebuie să constituie elemente pentru fundamentarea unor politici de finanţare prioritară a domeniilor de specializare în care este previzibilă o creştere a cererii pentru locuri noi de muncă şi pentru înlocuirea ieşirilor din sistem. Studiile sociologice din anii 2009-2011 au pus în evidenţă inadecvări între oferta universitară şi cerinţele angajatorilor. Angajatorii doresc o mai bună pregătire practică în timpul studiilor şi specializarea absolvenţilor chiar din ciclul de licenţă. În consecinţă, legătura dintre universităţi şi piaţa muncii trebuie consolidată. Ratele de angajare a absolvenţilor trebuie să devină criterii de performanţă ale universităţilor şi, în consecinţă, criterii de finanţare.”