"Am fost unul din rezidenţii lui şi acea perioada culminase cu decizia mea de a mă lăsa de medicină. Printr-un concurs fericit de circumstanţe am devenit rezident de ortopedie de adulţi şi, în ciuda ameninţării lui Burnei «bă, tu nu vei termina niciodată rezidenţiatul, ascultă la mine», am devenit chirurg ortoped.
Lucrez în Franţa, am doi băieţi şi, în afară familiei, jobul meu rămâne una din sursele cele mai constante de satisfacţii şi stres. E o combinaţie necesară pentru cei care primesc plăcere din muncă lor şi mă îndoiesc că veţi găsi vreun medic în România care să poată afirmă acelaşi lucru. Să fii medic în România e în primul rând umilitor, după care în practica de zi cu zi poţi stoarce şi ceva satisfacţie profesională, dar totul e un compromis continuu cu propria ta conştiinţă. Iar conştiinţa se erodează treptat sub presiunea rutinei şi cei care “supravieţuiesc“ dezvoltă un fel de bătături morale, altfel nu poţi continua.
[…]
Mă întreb dacă aţi avut vreodată posibilitatea să-l auziţi vorbind liber, în afara unui discurs învăţat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, şi era aşa mai tot timpul. Citesc cu stupefacţie lista de titluri şi funcţii pe care a reuşit să le acumuleze acest personaj de o inteligenţă cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit şi ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea şi încrederea neclilntită în propriul geniu. Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă. Dacă aţi avea posibilitatea să cunoaşteţi persoana aşa cum am cunoscut-o noi, aţi înţelege că imaginea de monstru fără remuşcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne şi oase şi nimic din ce auziţi în legătură cu el nu e exagerat.
[…]
Burnei era obsedat să inventeze ceva. Orice. Tragedia lui personală era că se născuse prea târziu şi totul fusese déjà inventat. Nici o intervenţie nu avea să poarte numele lui şi nimeni nu avea să înceapă frazele din prezentările de caz undeva în Oklahoma cu “according to Burnei, we should…”. Nu cerea părerea nimănui, important era “le flair”, insipirația, era competent în orice domeniu. God".
Citeşte scrisoarea integrală pe casajurnalistului.ro
