Profesorul universitar Gheorghe M. Ştefan, fost ministru al Educaţiei în Guvernul Roman, a vorbit în exclusivitate pentru REALITATEA.NET şi despre motivele care l-au determinat să indroducă religia ca disciplină în şcolile din România. Deşi spune că nu este credincios, are convingerea că Biserica poate să facă bine pentru România.
Decizia atârnă greu şi acum, dar recunoaşte că imediat după Revoluţia din 89 a fost cel mai bun lucru pe care-l putea face. Se declară "fundamental ateu", dar vede în Biserică un partener social important. "Cred! Nu în Dumnezeu, dar în faptul că Biserica poate să facă bine pentru România". "Eu am făcut un gest când am fost la minister. Pentru că era imediat după Revoluţie, m-am uitat în stânga, în dreapta. Dispăruseră comuniştii, dispăruse Securitatea şi am zis: "Domnule, cine-i mai temperează pe oameni? Cine-i mai ţine în frâu?". Şi ce-am găsit? Biserica. Şi am făcut un lucru, care nu ştiu dacă e bun sau rău. Le-am spus: "Veniţi în şcoală să vă ocupaţi de treaba asta. Copiii trebuie să înţeleagă ce e bine şi ce e rău".
Practic, în timpul mandatului dumneavoastă, aţi introdus religia în şcoli? Nu s-a întâmplat în timpul mandatului domnului Mihai Şora?
Nu, de fapt, nu ştiu dacă el i-a refuzat sau nu. Eu am avut o discuţie cu Patriarhul de atunci, cu Teoctist. Şi am spus, să ştiţi că eu nu sunt religios, eu sunt fundamental ateu. Eu am considerat relaţia cu Biserica, nu din perspectivă religioasă, ci din perspectivă socială. Pentru că am spus că are o tradiţie de 2000 de ani, iar instituţional are 1700, pe care chiar i-a împlinit recent. Nu mai există aşa ceva pe glob, ar trebui să ai încredere într-o astfel de instituţie şi atunci am spus: "Da, veniţi". Şi a fost opţional şi facultativ. Facultativ, adică copiii puteau să facă sau nu şi opţional, referitor la religie. Am dat drumul la lucrul ăsta, dar nu l-am putut controla, pentru că a picat Guvernul. Nu ştiu exact ce efect a avut, dar nu am auzit lucruri foarte pozitive.
Trebuie să vă spun că în ultimii ani, nu ştiu dacă aţi mai urmărit subiectul, există o aversiune faţă de orele de religie. Ce credeţi că s-a întâmplat?
Au început să predea catehizare şi eu le-am spus că nu vreau catehizare, vreau educaţie. "Catehizare faceţi la Biserică!". El (copilul) să afle de la o persoană pe care o respectă, ce e bine şi ce e rău. La un copil mic au nişte efecte extraordinare, mai ales în primii ani de şcoală. Să înveţe el că un lucru e rău şi un altul e bun. Nu puteam să mă duc la alţii. Am avut o relaţie foarte bună şi cu Patriarhul Teoctist şi cu Mitropolitul Daniel, care e acum Patriarh. Excepţional, ne-am înţeles foarte bine. Nu ştiu exact care este efectul. Mulţi mă încurajează şi-mi spun: "Ei George, n-ai făcut rău, că nu ştii ce-ar fi fost fără. Oricum era nevoie". Biserica, dacă te duci în America, nu are ce căuta în școală. Dar mie îmi trebuia o instituţie care să se ocupe de această chestiune şi n-am văzut pe altcineva în jurul meu care să mă ajute.
În ultimul timp, au existat mai multe cazuri la diferite şcoli din ţară. Părinţii acuză profesorii de religie că sunt dogmatici, că poveştile pe care le transmit copiilor sunt înfiorătoare şi îi sperie pe cei mici.
Asta este presa, care trebuie temperată. Poate că orele sunt dogmatice, dar vă spun ce a fost în mintea mea, ce-am sperat eu. Eu cred în cadrele didactice. Copiii nu înţeleg de ce e bine să înveţi matematică, să înveţi limba română. Nu reuşim să-i motivăm pentru toate.
Aţi mai introduce religia acum? Şi dacă da, în ce formă? Ca o disciplină sau ca o istorie a religiilor?
Aşa a fost introdusă în clasele V-VIII, dar în primele clase era introdusă ca o disciplină educaţională. Nu catehizare. Însă am văzut după aceea nişte manuale, care nu mi-au plăcut. Eu m-am retras din politică şi nu am mai urmărit subiectul. Dar eu cred în continuare că Biserica poate fi un partener social foarte important şi cred că există în interiorul ierarhiei bisericeşti oameni de dialog, oameni cu care ne putem înţelege. Trebuiesc căutaţi oamenii de dialog. Deocamdată, ea este o forţă absolut remarcabilă, ca instituţie. Nu mai avem o instituţie atât de mare în ţară. Vă daţi seama! Este păcat, e păcat de Dumnezeu, cum se spune, să nu o folosim. Cum v-am spus, eu nu sunt credincios, dar vedeţi din cele 10 porunci, cu opt sunt de acord. Şi atunci, aş zice, dacă toată lumea respectă acele opt porunci, nu mă deranjează că le respectă şi pe celalalte două. Treacă de la mine. Eu i-am adus. Am introdus această disciplină în şcoală pentru cele opt porunci în care cred. Chiar şi ce cea care spune să nu-ţi faci chip cioplit sunt de acord. Adică să nu crezi în ideologii. Credinţa este una, dar ideologiile vin şi pleacă. Dacă ei ar putea să realizeze acest program...
Cum ar arăta acest program? Sunt nişte pârghii de care să ne susţinem, avem un model?
Da, ei ar trebui să ştie pentru că de 2000 de ani se ocupă de asta. Nu mai pot să vin să dau sfaturi într-o instituţie milenară. După părerea mea, e o chestiune numai de voinţă.
Să înţeleg că nici acum nu excludeţi Biserica ca partener în procesul educaţional?
Nu, n-avem cum să-l excludem, indiferent ce cred despre credinţă, este o instituţie. Dar lumea cum foloseşte Biserica? Să construiască biserici şi să obţină voturi...
Poate că în cei 25 de ani de la Revoluţie oamenii şi-au pierdut credinţa?
Vă daţi seama, dacă ei au văzut că politicienii folosesc Biserica într-un mod derizoriu. Oamenii îşi pierd încrederea. Pe de altă parte, Biserica ar trebui să-şi folosească această putere uriaşă ca să ajute societatea românească. Nu vorbesc de ce se întâmplă în alte părţi, dar în spaţiul ortodox avem şi avantajul că bisericile sunt şi autocefale. Și, ca atare, ei nu depind de altă instanţă. Înseamnă că în teritoriul acestei ţări e o putere absolută, e păcat să nu folosim acest lucru. Acesta a fost motivul pentru care au venit prietenii mei şi mi-au spus: "George, tu ce faci aduci Biserica?". Le-am spus, nu ştiu cum să fac altfel! Şi eu cred! Nu în Dumnezeu, dar în faptul că Biserica poate să facă bine pentru România! Asta cred. Şi cred că ei pot să facă acest lucru. Sunt oameni cultivaţi, au şcoală. Unde mai există altă instituţie în care toţi să aibă şcoală? Acolo sunt şcoliţi. Şi e o şcoală serioasă. Dacă te duci la un partid, poţi să găseşti tot felul de analfabeţi, dar aici nu ai de-a face cu aşa ceva. Deci, vă daţi seama, câtă forţă există în acest spaţiu, pe care şi politicienii români îl folosesc într-un mod... nu aş vrea să folosesc un cuvânt urât. Noi ar trebui să folosim într-un mod consistent treaba asta. Eu cu Teoctist am avut un dialog, simţeam că mă ajută. La fel şi Daniel. Aproape întotdeauna discutam cu amândoi. Şi eu mi-am pus mari speranţe. Şi nici acum nu mi-am pierdut speranţa, pentru că ei funcţionează de două mii de ani.
Dar, revin cu această întrebare, mai au oamenii încredere în Biserică?
În Biserică ar trebui să existe o anumită conduită, care nu există. Dacă nu ne ajută, nu este vina numai a Bisericii, este şi vina spaţiului politic, care nu ştie să se apropie. Ei se gândesc că trebuie să dea bani. Biserica trebuie văzută ca un partener social. Acest parteneriat social dintre societatea civilă, politică şi Biserică este foarte important.
La ce vă aşteptaţi? Ce-ar trebui să facă?
Trebuie să începem, toți cei ce ne ocupăm cu educația, să schimbăm poveştile pe care le spunem copiilor. De acolo trebuie început. Pentru că un om la 40 de ani are o viaţă în spate şi e greu să-i mai schimbi comportamentul.
Dar dacă începem să spunem poveşti potrivite, care să aşeze altfel mintea copiilor putem obține efecte deosebit de pozitive. Să le oferim, astfel, o deschidere mai mare pentru înţelegerea nu foarte deterministă şi îngustă a lucrurilor. Mentalul nostru este orientat, încă din perioada în care-l alimentăm cu basme, pentru înţelegerea și interpretarea fenomenelor din perspectiva unei cauzalitați necruţătoare. Basmele noastre ar trebui să fie poate un pic altfel ca să putem înţelege încă de la 14 – 17 ani nedeterminismul mecanicii cuantice și prin aceasta poate şi complexitatea imprevizibilă a relaţiilor umane și sociale. Contează basmele, de acolo trebuie să începem. Politicienii ar trebui să fie atenţi cum finanţăm învăţământul. Mai este încă un lucru. Nu reuşim să facem un învăţământ diferenţiat, în funcţie de natura copiilor, de posibilităţile lor. (VA URMA)
