Cuvantul «ortodoxie» inseamna «dreapta marire», «dreapta credinta», «dreapta inchinare» lui Dumnezeu. De ce «dreapta»?: Pentru ca poate fi si una stramba. E bine sa stiti ca oamenii, in general, se impart in credinciosi si necredinciosi. Lasandu-i la o parte pe necredinciosi, cei credinciosi se impart, la randul lor in doua categorii: binecredinciosi si raucredinciosi.
Binecredinciosii sau ortodocsii sunt aceia care pastreaza, fara nici o stirbire sau adaugire, credinta cea dreapta, asa cum le-a fost ea lasata de Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cum li s'a transmis de-a lungul secolelor prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti; sunt aceia care se impartasesc de harul Sfantului Duh prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii si a caror inchinare este expresia dreptei lor credinte. Raucredinciosii sunt aceia care, desi se pretind si se marturisesc crestini, au strambat adevarurile de credinta si practica o falsa inchinare, pe potriva ratacirii lor.
Raucredinciosii s'au ivit chiar din primele vremuri crestine, dar ei s'au osebit mai ales in secolul VIII, cand imparatul Leon al III-lea Isaurul, desi crestin, a pornit lupta impotriva icoanelor. Aceasta lupta s'a prelungit si sub urmasii sai si a durat aproape o suta douazeci de ani, in care timp sute si mii de icoane au fost smulse de prin biserici si din casele oamenilor, sfaramate cu toporul sau arse in pietele publice, iar cei ce le aparau, adevarati martiri ai dreptei credinte, au fost arestati, schingiuiti, arsi de vii sau omorati cu sabia.
Prigonitorii icoanelor pretindeau ca, de vreme ce Dumnezeu e duh si nu poate fi vazut, El nu poate sa fie nici zugravit; drept urmare, spuneau ei, inchinarea la icoane inseamna inchinare la idoli. Aparatorii icoanelor insa deschideau mai intai Sfanta Evanghelie dupa Ioan, la capitolul 14: „Filip i-a zis (lui Iisus): Doamne, arata-ni-L noua pe Tatal si ne e de-ajuns. Iisus i-a zis: De atata vreme sunt cu voi, Filipe, si nu m'ai cunoscut? Cel ce M'a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal”. Asadar, Dumnezeu Cel nevazut S'a facut vazut prin Fiul Sau, Care a devenit om prin intrupare si S'a aratat ca un om, avand chip omenesc. Or, «icoana» e un cuvant grecesc care inseamna «chip», «imagine», «portret», «infatisare vizibila». Un chip omenesc poate fi zugravit. Prin urmare, daca Fiul e chipul Tatalui, icoana e chipul Fiului si, prin aceasta, chip vazut al lui Dumnezeu. Si daca Dumnezeu, in felul acesta, poate fi zugravit in icoana, cu atat mai mult Maica Domnului si sfintii Sai.
Parintii Bisericii ne invata ca, cinstind o icoana, noi nu ne inchinam materiei din ea, adica lemnului sau vopselelor, ci persoanei care sta in spatele ei si pe care ea o infatiseaza, asa dupa cum fotografia cuiva care iti este drag e pretioasa nu prin hartie, rama sau chimicale, ci prin persoana pe care ea o reprezinta. Icoana devine sfanta atat prin sfintenia chipului dintr'insa, cat si prin sfintirea pe care i-o face preotul, cu puterea Duhului Sfant. In anumite cazuri binecuvantate de Dumnezeu, o icoana imprumuta atata sfintenie de la sfantul sau sfanta din spatele ei incat devine facatoare de minuni.
Acestea, iubitii mei, sunt principalele temeiuri ale credintei noastre in cinstirea icoanelor. Ele au fost consfintite de catre Sinodul al VII-lea Ecumenic si devenite obligatorii pentru viata noastra crestina. Luptele impotriva icoanelor au luat sfarsit de abia in anul 843, sub imparateasa Teodora, cand s'a si hotarat ca Duminica intaia din Postul Mare sa fie numita «Duminica Ortodoxiei», adica «Duminica dreptei credinte».
Cred ca nu este casa de crestin ortodox in care sa nu se afle una sau mai multe icoane. E bine ca acestea sa fie procurate prin magazinele noastre bisericesti, prin manastiri, protopopiate sau parohii, iar nu de prin piete si targuri, unde se vand falsuri sau produse neortodoxe. Cand cineva nu stie sa faca deosebirea intre icoana religioasa si tabloul religios, sa ceara sfatul preotului, caci acesta, la randul sau, stie ce anume trebuie sa sfinteasca si ce nu. Icoana din casa e sfintenia casei, semnul prezentei lui Dumnezeu, martorul vazut al faptelor noastre de fiecare zi. In fata ei ne spunem rugaciunile inca de cand suntem copii si chipul ei il purtam in amintire de-a lungul unei vieti. Gandul omului nu se poate vedea; dar daca omul si-l asterne in scris pe o hartie, el devine vazut. Daca scrierea este icoana gandului, icoana e scrierea lui Dumnezeu. Iata de ce, de-a lungul veacurilor, mai ales in vremurile cand oamenii nu stiau carte, icoanele erau adevarate carti in care ei citeau invatatura Domnului, hranindu-si din ele credinta si evlavia.
Cele mai multe icoane se afla in biserica, dupa o anumita randuiala hotarata de Sfintii Parinti. Fie ca se afla zugravite pe pereti, fie ca se inalta pe tampla altarului, ele sunt acolo nu numai pentru a infrumuseta locasul, cat si pentru ca, impreuna cu noi, sa participe la actul liturgic. Noi ii rugam pe sfintii din icoane, iar acestia, la randul lor, se roaga pentru noi si impreuna cu noi. Daca noi, cei de jos, suntem Biserica luptatoare, ei, cei de sus, reprezinta Biserica triumfatoare, amandoua alcatuind una singura, intr'un singur Domn, intr'o singura Credinta, intr'un singur Botez. Ce poate fi oare mai minunat decat sa ne aflam laolalta cu sfintii lui Dumnezeu in insusi Dumnezeu?
Daca o biserica, vazuta dinlauntru, e purtatoare de icoane, vazuta din afara ni se arata ea insasi ca o icoana, ca un chip al casei lui Dumnezeu. Asa cum icoana din casa este o marturie a prezentei lui Dumnezeu in familie, tot astfel biserica unei parohii este semnul vazut al prezentei lui Dumnezeu intr'o familie crestina mai mare, fie la sat, fie la oras. In fapt, biserica e nu numai o trebuinta, ci si marturia obsteasca a enoriasilor, pentru a carei fiintare ei nu precupetesc nici o jertfa.
Iata de ce prima grija a enoriasilor este sa-si construiasca o biserica, daca nu o au, sau s'o repare, s'o picteze, s'o prenoiasca pe aceea pe care o au.
IPS Bartolomeu Anania
Sursa text: CrestinOrtodox.ro