Reclamanta, Elena Lavric, născută 1951, era procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, în februarie 2002, când în cotidianul România Liberă, au fost publicate două articole în care erau prezentate acuzaţii grave privind activitatea ei ca magistrat.
Articolele, intitulate "Corupţie judiciară. Procuroarea Lavric a falsificat două rechizitorii! Un om nevinovat a fost condamnat la închisoare" şi "Elena Lavric - procuroarea care falsifică rechizitorii", prezentau activitatea magistratului în cazul unui inculpat, A.B. Jurnalistul, A.S., arăta că un rechizitoriu întomit de Lavric fusese anulat de procurorul-şef, ceea ce dovedea că acesta fusese falsificat, şi că aceasta ar fi fost influenţată de o altă persoană, S.E., care în mod repetat i-ar fi dus acasă produse alimentare.
Pe 15 aprilie 2002, reclamanta a făcut plângere împotriva jurnalistului, acuzându-l că i-a lezat reputaţia şi demnitatea, şi a cerut cu titlul de prejudiciu moral suma de 1 milion de lei vechi (100 de lei noi).
Pe 3 noiembrie 2003, Tribunalul Călăraşi l-a condamnat pe jurnalist, pentru calomnie, la plata unei amenzi penale de 1.000 de lei. Totodată, jurnalistul şi cotidianul au fost condamnaţi în solidar la plata unor daune de 30.000 de lei către reclamantă.
Instanţa a arătat că aprecierile făcute la adresa procurorului nu corespundeau realităţii, întrucât o cercetare disciplinară relevase că magistratul avusese o conduită profesionistă şi adecvată în cazul lui A.B. Judecătorul de la Tribunalul Călăraşi a mai arătat că jurnalistul respectiv ştia, atunci când au fost publicate articolele, că primele două instanţe competente aprobaseră primul rechizitoriu al procurorului în acest caz, iar apelul încă se judeca. Totodată, jurnalistul ştia că cercetarea disciplinară a magistratului era în curs atunci când a scris articolele şi astfel ar fi trebuit să fie precaut în abordare şi folosirea unui anumit limbaj, dat fiind că o putea expune pe reclamantă unor sancţiuni, a mai notat instanţa.
În urma apelului formulat de jurnalist şi cotidian, pe 28 decembrie 2004, Tribunalul Hunedoara a anulat prima sentinţă şi a reluat cazul. Jurnalistul a fost achitat iar cererea de daune a fost respinsă. Instanţa a considerat că jurnalistul doar a dat detalii privind situaţia lui A.B., aşa cum reieşea aceasta din termenele de la instanţă, şi a reprodus conţinutul plângeilor lui A.B. către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public. În ceea ce priveşte aprecierile făcute de jurnalist, judecătorul a considerat că acestea trebuie analizate ţinând cont de rolul presei într-o societate democratică, de a difuza informaţii şi idei privind orice problemă de interes public şi a invocat cazul Dalban împotriva României, notând că jurnalistul îşi putea permite un anumit grad de exagerare.
Elena Lavric s-a adresat CEDO invocând încălcarea articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, şi cerând 150.000 de euro cu titlul de prejudiciu moral.
Curtea a considerat că a fost încălcat articolul invocat şi a decis ca statul român să-i plătească reclamantei suma de 4.500 de euro.
În decizie, CEDO a arătat că este indubitabil că într-o societate democratică oamenii au dreptul să critice administrarea justiţiei şi persoanele implicate în această activitate, însă critica nu trebuie să depăşească anumite limite, pentru că este în interesul societăţii ca procurorii, ca şi judecătorii, să se bucure de încredere. Astfel, poate fi nevoie ca statul să îi protejeze de acuzaţii nefondate.
Curtea mai consideră că acuzaţiile de corupţie şi incompetenţă la adresa reclamantei sunt grave şi de natură să îi afecteze activitatea şi să îi lezeze reputaţia.
Statutul de politician sau alt fel de persoană publică nu înlătură obligaţia de a furniza dovezi factuale pentru afirmaţii care îi lezează reputaţia, chiar şi atunci când aceste afirmaţii sunt considerate a fi judecăţi de valoare, şi nu enunţări ale unor fapte, mai arată CEDO.
Curtea concluzionează că jurnalistul nu a dovedit că a scris articolele respective respectând standardele profesionale şi că nu este adecvat să se invoce liberatea de exagerare a jurnaliştilor atunci când materialele lor se referă la persoane publice.
