Mezinul familiei regale, Mircea a fost cel de-al şaselea copil. Născut poate într-o vreme de cumpănă pentru istoria României, micuţul a fost dorit cu ardoare de către Regină: "Întotdeauna mi-am dorit un copil cu ochii căprui...". Principele Mircea nu a trăit decât patru ani, febra tifoidă care venea la braţ cu războiul cerându-l ca jertfă. Mama lui îl alinta "speranţă mică", iar principesa Ileana avea să scrie mai târziu că Mircea "era marea dragoste a inimii mele".
Suferinţa principelui Mircea a luat sfârşit în seara de 2 noiembrie 1916. Steagurile erau coborâte în bernă pentru sufletul de copil care părăsise lumea celor vii. Cu mânuţele legate cu o panglică albă şi trei trandafiri roşii pe piept, Mircea a fost depus în coşciugul minuscul şi urcat într-un vagon pe jumătate deschis şi transportat de la Buftea, unde murise, la biserica Cotroceni.
Cu sufletele îndoliate, membri familiei regale au fost nevoiţi ca imediat după înmormântare să se refugieze în Moldova. La fel de îndurerat era şi Carol, principele moştenitor. Prins între problemele războiului şi dragostea pentru Zizi Lambrino, el trebuia să rămână un sprijin pentru familia sa. În memoria frățiorului său, Carol îşi va numi primul născut, copilul din relația cu Zizi, Mircea. Cât despre Ileana, suferinţa sa era de nedescris. "a trebuit să treacă mult timp pentru ca Ileana şi cu mine să căpătăm puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte să-i lămuresc pierderea lui Mircea şi, întrucât copila cu ochi albaştri înţelegea că n-aş fi putut să-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a întrebat niciodata despre el. […]Câteodată, când nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, românească, şi se juca cu căluţul lui Mircea".
Sursa: historia.ro
