În perioada romană a Antichității, zeul Jupiter era printre cele mai venerat divinități de către locuitorii imperiului, în special atunci când aceștia sperau să scape de efectele vremii extreme.
Deși filosofi precum Aristotel, arhitecți precum Vitruvius și alți intelectuali ai Antichității aveau capacitatea de a explica procesele prin care se formau ploile și furtunile, oamenii continuau să le perceapă ca fiind daruri sau pedepse divine, în funcție de avantajele sau dezavantajele pe care acestea le aduceau.
„Ploile torenţiale, inundaţiile, secetele şi soarele arzător au împovărat locuitorii Imperiului Roman. Iar vechii contemporani erau preocupaţi şi ei de cauze şi căutau soluţii. În ciuda cunoștințelor științifice, ploaia în sine a fost considerată un fenomen trimis de zei, cum ar fi zeul vremii Zeus-Jupiter”, arăta arheologul Nadin Burkhardt, într-un articol de știință publicat de Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt (KU) - Germania.
Ce nume inedite aveau dacii. Unul a rămas până astăzi și este foarte popular în rândul femeilor
Jupiter era venerat în întreaga vastitate a imperiului, inclusiv în Dacia, teritoriu care a devenit provincie romană în urma conflictelor de la începutul secolului al doilea. În capitala sa, colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, arheologii au descoperit rămășițele unei statui a zeului Jupiter, așezată pe tron în templul său, statuie care, conform estimărilor din Antichitate, avea o înălțime de patru metri.
„Au existat și procesiuni de implorări pentru ploaie, în care matroane, femei cetățene, desculțe și cu părul despletit, mergeau la Templul lui Jupiter din Capitoliu împreună cu oficiali fără simbolurile lor de statut. Astfel de ritualuri reprezintă o procesare mentală a experienței dezastrului în colectiv, care este mai ușor de suportat împreună și activ”, arăta arheologul Nadin Burkhardt.
Grecii și romanii nu s-au bazat doar pe rugăciune, sacrificiu și magie, fiind parțial conștienți de cauzele antropice ale unor dezastre produse de vreme, cum ar fi defrișările pe scară largă, mineritul în adâncime și construirea excesivă a barajelor pentru regularizarea râurilor, subliniază arheologul.
La nord de Dunăre, triburile dacice din antichitate aveau un ritual cu totul special pentru a întâmpina furtunile. Gebeleizis sau Nebelizis, recunoscut de anumite surse istorice ca fiind zeul suprem al geților, era adorat în perioadele de ploaie.
„Iată în ce chip se socot nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, arăta istoricul antic Herodot.
Potrivit filosofului Mircea Eliade, ritualurile practicate de geţi aveau rolul de a ameninţa puterile demonice manifestate în nori şi de a-l ajuta pe zeul fulgerelor și al furtunilor.
„Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, patronul clasei aristocrate şi militare, iar Zamolxis era zeul Misterelor, maestrul iniţierii, care conferă imortalitatea”, scria Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”.
Conform istoricului Ion Horațiu Crișan, marele zeu al dacilor era înfățișat sub forma unui personaj masculin, în două ipostaze distincte: fie așezat pe un tron, fie călare, purtând armură. Sub autoritatea acestui zeu suprem se aflau cerul, apele și pământul.
„Atributul principal al acestuia este cerul reprezentat de vultur. Este zeul cerului prin excelenţă. Zeul tată, creatorul cosmosului şi al lumii, prezent la popoarele indoeuropene încă din prima lor fază, reconstituit pe temeiuri lingvistice”, scria Ion Horaţiu Crişan.
Arheologul afirma că numele Gebeleizis (sau Nebeleizis) ar putea fi tradus ca fiind zeul cerului furtunos. Pe lângă obiceiul de a trage cu săgeți către cer în timpul furtunilor, dacii luau și alte măsuri de precauție împotriva fenomenelor extreme. O astfel de măsură, menționată în legendele din secolele trecute, era construcția cetăților în zone mai protejate de inundații.
„Am mai aflat apoi și următoarea legendă: zice că în vremile de demult nu locuiau oamenii pe munți și pe dealuri, ci locuiau cu toții la șes și lucrau pământul. A venit însă vremea când a fost potop și au fost crescând apele și, văzând că apele tot cresc, oamenii cei mai cu putere și cu dare de mână și-au căutat locuri ridicate și s-au socotit cum ar face ca să scape de potop. Astfel au ales câțiva și vârful acesta de la Piatra roșie, care fiind numai de piatră nu putea fi teamă, că îl va strica apa. Ei apoi s-au pus și au mai zidit și din vârf în sus ca să fie și mai departe de apă, în chipul acesta s-a făcut cetatea aceasta ca și altele de pe alte locuri“, relata, în 1887, în „Telegraful Român”, preotul Ioan Popovici, unul dintre primii români care au cercetat cetatea dacică Piatra Roșie și au scris despre ea.
