Profesorul Victor Turian, acum pensionar, îşi aminteşte cum, pe vremurile copilăriei sale, tăul - care se afla chiar în grădina familiei sale, era numit de localnici ”ochi de mare”.
”Era o suprafaţă nu mai mare de 20 - 30 de metri pătraţi, cu pământ mişcător. Sub apă era o pojghiţă de plante, iar sub vehetaţie era un nisip fin. Interesant era că apa nu îngheţa niciodată”, povesteşte profesorul.
Ciudăţenia legată de faptul că apa nu îngheţa oricât de frig ar fi fost afară a stârnit imaginaţia localnicilor, care s-au gândit că ochiul de apă ar putea fi o rămăşiţă a vechii Mări Sarmatice, de unde şi numele de ”ochi de mare”. ”Cred, mai degrabă, că tăul ar fi alimentat de un izvor de mare adâncime, care a fost descoperit în zonă pe vremea Ungariei, când s-a forat acolo pentru a extrage petrol. Fiind un izvor de mare adâncime, temperatura este constantă şi uşor mai ridicată, ceea ce ar putea explica faptul că nu îngheaţă”, este de părere profesorul Aurel Medve, profesor şi fost director la o şcoală din apropiere, dar mai ales un împătimit cunoscător al naturii Sălajului.
