Considerată la un moment dat leguma omului sărac, pentru unii fiind doar o buruiană nedorită şi greu de eliminat, în ultimii ani, beneficiile acestei plante au fost redescoperite şi tot mai mulţi oameni rămân surprinşi de cât de hrănitoare este iarba grasă.
Din buruiană, iarba grasă a devenit o super- legumă ce şi-a făcut loc atât în meniul de zi cu zi al oamenilor interesaţi să se hrănească sănătos, cât şi în cele mai extravagante restaurante, sau în diete şi cure de detoxifiere recomandate de nutriţionişti din toată lumea, scrie epochtimes-romania.com.
Iarba grasă, porcină, iarba porcului sau graşiţă cum se mai numeşte în popor, are de fapt foarte multe denumiri, fiind răspândită pe tot globul. La noi în ţară este cunoscută încă de pe vremea geto-dacilor sub numele de lax sau iaca, iar în occident, o regăsim cel mai des sub denumirea de portulac.
Tulpina este puţin roşiatică, suculentă, iar frunzele au forma unor lacrimi şi sunt destul de groase şi suculente. La rupere, planta secretă un lichid clar, puţin vâscos, asemănător cu sucul de aloe vera. De obicei are flori galbene care se deschid în timpul dimineţii şi se închid după amiază. După ce florile se veştejesc, se formează nişte seminţe mici de culoare neagră.
Numele ştiinţific al acestei plante este portulaca oleracea. Portulaca - provine din latinescul "potare", nu este de mirare că planta a fost privită încă din antichitate ca un fel de ''lapte vegetal'' foarte nutritiv.
Informaţii nutriţionale şi medicinale
Vegetarienii sau persoanele cărora nu le place peştele vor fi încântaţi să consume această plantă cu gust acrişor ce aduce puţin cu gustul de lămâie. Iarba grasă este o sursă excelentă de calciu, fier şi grăsimi omega-3 ce se găsesc în cantitate mai mare decât în orice altă legumă sau chiar în unele specii de peşte.
Este foarte bogată în vitaminele C şi A cunoscute pentru proprietăţile sale detoxifiante şi antioxidante, precum şi vitamine din grupa B, E, PP şi caroten.
Potrivit doctorului naturopat Darren Hey din Australia ''cel mai important este faptul că are un conţinut extrem de ridicat în magneziu. Magneziul este utilizat în peste 300 de procese enzimatice în organism - pentru relaxarea musculaturii, formarea oaselor, generarea de energie, producerea de hormoni şi neurotransmiţători, sinteza de proteine, controlul glicemiei, sinteza de anticorpi, sinteza hemoglobinei, stabilitatea tensiunii celulelor nervoase şi a stabilităţii membranei celulare - pentru a numi doar câteva. O parte din magneziu se pierde din organism ori de câte ori ne deshidratăm''.
În tratamente naturiste, se consideră că frunzele ierbii grase au aceleaşi proprietăţi ca şi aloe vera.
Folosită în China ca plantă medicinală de mii de ani, este recomandată în arsuri, tratamentul diareei, probleme intestinale, sângerări interne, sau la scăderea tensiunii arteriale.
Sucul acestei plante este indicat, printre altele, în boli renale şi digestive, ateroscleroză, dereglări hepatice, diabet, afecţiuni oculare şi spasme musculare.
Seminţele sunt folosite sub formă de ceai în caz de balonări, tulburări de somn, boli de ficat, dureri de articulaţii etc.
Iarba grasă în bucătăria internaţională
Hanne Blank, renumită scriitoare şi bucătar-şef din Baltimore, a prezentat într-un interviu acordat publicaţiei Baltimore Sun câteva lucruri interesante despre iarba grasă, făcând referire la câteva moduri de preparare a aceasteia în diferite bucătarii internaţionale.
Blank consideră iarba grasă o legumă de-a dreptul fantastică, pe care o cultivă în fiecare an în grădina sa. Pe de o parte o foloseşte pentru a ţine sub control alte buruieni pe sub tulpinile de castraveţi, iar pe de altă parte pentru că îi place să o consume.
O recomandă în special pentru salată. Este minunată în salate verzi şi, de asemenea, adăugată la salate mai complexe, cum ar fi salata Nicoise, pentru că textura şi gustul merg bine cu alimente mai uleioase, cum ar fi măslinele şi anşoa.
Este o legumă folosită în bucătăriile tradiţionale din multe ţări din lume.
Modul de preparare
Există două modalităţi principale de gătire. Una dintre ele este foarte rapidă la foc mare, întâlnit cu precădere în bucătăria asiatică. După această metodă, iarba grasă poate fi preparată fără grăsime într-o tigaie încinsă bine la temperatură ridicată, iar după ce se căleşte uşor, aceasta se stropeşte bine cu un sos sau cu suc de citrice. De fapt, se poate căli în moduri variate, în funcţie de diferitele tehnici regionale chinezeşti. Este foarte potrivită pentru reţete care folosesc spanac sau legume similare. Merge bine cu boabe fermentate de fasole neagră, şi de asemenea, cu sos de peşte – gustul astringent al boabelor fermentate merge bine cu gustul uşor acid şi textura suculenta a ierbii grase.
Un alt mod de a găti, folosit în întreaga lume, este sub formă de tocăniţă. În bucătăria Mexicană, mâncărurile cu iarbă grasă sunt deosebit de bune. În diferite regiuni din Mexic veţi găsi reţete pentru “verdolagas”, acesta fiind numele în spaniolă folosit pentru iarbă grasă. Folosită în tocană cu carne, ardei iute şi ceapă, la fel ca în aproape toate mâncărurile mexicane cu carne, iarba grasă devine uşor mucilaginoasă, având un efect foarte asemănător cu acela al bamelor tinere puse în mâncare (iarba grasă poate substitui bamele). Verdolagas con salsa este, de asemenea, un fel de mâncare foarte populară şi într-adevăr gustoasă. Hanne recomandă “verdolagas verde con salsa” în combinaţie cu limbă.
Portulacul se găseşte, de asemenea, în multe alte bucătării din lume. Mâncarea turcească “semizotu domatesli” este un fel de mâncare cu roşii şi iarbă grasă înăbuşite. Este pe aceeaşi linie cu fasolea verde grecească fasolakia. Grecii gătesc, de asemenea, iarbă grasă, uneori cu lămâie şi cartofi, sumac şi cimbru, aceasta fiind o combinaţie destul de inspirată.
Atenţie la cules
După legile nescrise ale acestui univers, dualitatea dintre bine şi rău se manifestă în egală măsură şi în lumea plantelor. Astfel, de multe ori în acelaşi loc în care creşte iarba grasă, creşte şi laptele cucului (Euphorbia Maculata) ce se aseamănă cu iarba grasă dar este extrem de toxică.
Laptele cucului are tulpini subţiri, frunzele mai mici, nesuculente şi la rupere secretă un lichid alb-crem care ce este toxic (se poate vedea diferenţa dintre cele două plante în slide).
