Era un obişnuit al poligonului. În jurul orei 19.30 a început să tragă la ţintă asistat de instructorul său, Nicolae Tănase, chiar directorul Poligonului UTI, în vârstă de 56 de ani. După a treia serie de trageri, a mai primit ultima “doză” de cinci gloaţe. În loc să tragă la ţintă, şi-a împuşcat instructorul, după care şi-a zburat creierii. Înainte de gestul suicidar, putea să mai ia muniţie, să iasă din poligon şi să mai omoare şi alţi semeni. Putea să ia şi ostatici. Putea declanşa un întreg măcel. O baie de sânge. Oricum a fost cumplit. Camerele de luat vederi au înregistrat totul.
Sinuciderea este un paradox. Şi punct. Iar cazul “UTI – crimă urmată de sinucidere” spulberă toate miturile faţă de gestul suicidal. Fiecare sinucigaş are un istoric, fiecare îşi ia drama lui şi se duce cu ea în mormânt. Şi sinucigaşul de la metrou, şi cel care se aruncă de pe Intercontinental, şi cel care intră cu avionul în Alpi, dar şi tânărul Cristian Pop, din Pantelimon, cel care, marţi seara, şi-a omorât instructorul de tir - Nicolae Tănase, 56 de ani, director al poligonului UTI - cu trei focuri de armă şi, ulterior, şi-a pus pistolul Glock la tâmplă şi s-a sinucis. Cam aşa descrie, în linii mari, cel mai cunoscut şi titrat analist al crimei de la noi, psihologul prof. dr. Tudorel Butoi, cumplita dramă petrecută marţi seara în Bucureşti, în poligonul UTI. O tragedie care, prin caracterul ei emblematic, ar trebui să schimbe din temelii legislaţia legată de arme, precum şi normele de tragere în poligon. Şi nu numai atât.
