Preşedintele Klaus Iohannis a trimis luni Curţii Constituţionale a României o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice.
Este vorba de controversata lege prin care politiștii pot folosi dispozitive cu electroșocuri sau pot intra în locuințele cetățenilor fără mandat de la judecător.
Şeful statului precizează, în sesizarea de neconstituţionalitate, că legea a fost adoptată fără solicitarea avizului CSAT.
Klaus Iohannis menţionează că printre atribuţiile principale ale Poliţiei Române sunt incluse măsuri de prevenire şi combatere a terorismului.
"Reglementarea ca atribuţie principală a aplicării de "măsuri de prevenire şi combatere a terorismului" de către o autoritate a administraţiei publice centrale, Poliţia Română, structură demilitarizată aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, califică această structură drept un "organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale". Or, în aceste condiţii, adoptarea unui act normativ ce vizează organizarea şi funcţionarea unei instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, fără avizul CSAT, încalcă competenţa de avizare şi rolul prevăzut de art. 119 din Constituţie a acestei autorităţi constituţionale", se arată în sesizarea preşedintelui.
În plus, arată sursa citată, prin această lege se introduc o serie de cazuri în care poliţistul este îndreptăţit să pătrundă "în orice mod într-o locuinţă sau orice spaţiu delimitat ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică, fără consimţământul acesteia sau al reprezentantului legal, pentru: (...) d) a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spaţiu".
Alte două legi, suspectate de încălcarea Constituției
Preşedintele Klaus Iohannis a mai trimis, luni, Curţii Constituţionale a României o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică.
"Prin conţinutul normativ, această lege contravine normelor şi principiilor constituţionale", se arată în sesizarea de neconstituţionalitate transmisă preşedintelui CCR, Valer Dorneanu.
Klaus Iohannis arată că Legea privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică a fost transmisă de Parlament spre promulgare pe 19 decembrie. Potrivit şefului statului, Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică este calificat chiar în legea criticată ca un organism cu rol consultativ ce funcţionează pe lângă Secretariatul General al Guvernului, în coordonarea prim-ministrului. Astfel, subliniază că înfiinţarea acestui organism se putea realiza numai printr-un act de reglementare secundară subsumat competenţei autorităţii administraţiei publice centrale, respectiv prin hotărâre de Guvern.
Iohannis contestă la CCR modificările aduse de PSD legii referendumului
O altă lege trimisă de Iohannis la CCR este Ordonanța de Guvern din 2018 prin care Guvernul a umblat la legea referendumului.
"Prin conţinutul normativ, legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine unor norme şi principii constituţionale", spune şeful statului în sesizarea transmisă preşedintelui CCR, Valer Dorneanu.
În sesizare se arată că actul normativ instituie, pe de o parte, o serie de reglementări cu privire la referendumul care a avut loc pe 6 şi 7 octombrie 2018 - cuprinse în articolele II-XIII - iar pe de altă parte, modificări ale Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cuprinse în cele 18 puncte ale art. I din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă. Astfel, se precizează că modificările operate asupra Legii nr. 3/2000 se aplică tuturor celor trei tipuri de referendum: referendumul pentru revizuirea Constituţiei, referendumul pentru demiterea Preşedintelui României şi referendumul privind probleme de interes naţional.
Motivele sesizării în cazul legii care modifică statutul polițiștilor:
Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a trimis Curţii Constituţionale luni, 7 ianuarie a.c., o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice.
Vă prezentăm textul integral al sesizării:
"Bucureşti, 7 ianuarie 2019
Domnului VALER DORNEANU
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea
SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE
asupra
Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice
Legea supusă controlului de constituţionalitate are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice în scopul adoptării unor măsuri care să conducă la creşterea capacităţii de intervenţie în acest domeniu, prin instituirea instrumentelor legale necesare exercitării atribuţiilor de serviciu sau îndeplinirii misiunilor, dar şi a celor necesare asigurării unei protecţii juridice şi fizice a personalului angajat.
I. Motive extrinseci de neconstituţionalitate
1. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată de Senat cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 119 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie
Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată fără solicitarea avizului CSAT. Potrivit art. 4 lit. d) din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, CSAT "d) avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind: 1. securitatea naţională; 2. organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale".
În primul rând, potrivit art. II pct. 1 din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin modificarea art. 26 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, printre atribuţiile principale ale acesteia sunt incluse măsuri de prevenire şi combatere a terorismului.
Conform art. 1 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, "Terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici: a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive; b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică; c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite".
Potrivit art. 6 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României "(1) Organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate; (2) Activitatea pentru realizarea securităţii naţionale este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării".
În aceste condiţii, reglementarea ca atribuţie principală a aplicării de "măsuri de prevenire şi combatere a terorismului" de către o autoritate a administraţiei publice centrale, Poliţia Română, structură demilitarizată aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, califică această structură drept un "organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale". Or, în aceste condiţii, adoptarea unui act normativ ce vizează organizarea şi funcţionarea unei instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, fără avizul CSAT, încalcă competenţa de avizare şi rolul prevăzut de art. 119 din Constituţie a acestei autorităţi constituţionale.
În plus, introducerea unei asemenea atribuţii principale, fără corelarea acesteia cu atribuţiile celorlalte organe de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, a cărei realizare este organizată şi coordonată de către CSAT lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
De asemenea, potrivit art. II pct. 13 din legea supusă controlului de constituţionalitate, art. 38 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este completat cu o serie de cazuri în care poliţistul este îndreptăţit să pătrundă "în orice mod, într-o locuinţă sau orice spaţiu delimitat ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică, fără consimţământul acesteia sau al reprezentatului legal, pentru: (...) d) a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spaţiu".
În al doilea rând, având în vedere amploarea modificărilor realizate la nivelul Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi faptul că modificările aduse acestui act normativ sunt propuse de iniţiatori pentru îmbunătăţirea mecanismelor de care dispune Poliţia Română în asigurarea ordinii publice, domeniul actului normativ se încadrează în domeniul pentru care competenţa de avizare aparţine Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, având în vedere şi considerentele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991 "Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie".
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, Curtea a constatat că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de "apărarea ţării", care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, "securitatea naţională" implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 343).
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că nerespectarea de către iniţiatorii actelor normative a obligaţiei legale conform căreia Consiliul Suprem de Apărare a Ţării avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională este contrară art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi ale art. 119 referitoare la atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (Decizia nr. 455/2018, Decizia 17/2015), situaţie valabilă şi în prezenta cauză, prin raportare la considerente expuse anterior.
2. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată de Senat cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv a depăşirii termenului constituţional de adoptare tacită, cu consecinţa încălcării principiului bicameralismului
Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră competentă, în şedinţa din data de 25 iunie 2018. Legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2), fiind dezbătută şi adoptată cu depăşirea termenului constituţional de 60 de zile stabilit pentru prima Cameră sesizată.
În data de 26 februarie 2018, proiectul de lege iniţiat de Guvern a fost prezentat în Biroul permanent al Senatului, în calitate de primă Cameră competentă.
Fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ emis în data de 21 februarie 2018, în data de 26 februarie 2018, ziua prezentării la Biroul permanent al Senatului, proiectul de lege a fost trimis pentru un raport comun la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. De asemenea, proiectul a fost trimis pentru aviz la Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului şi Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. În şedinţa din data de 14 mai 2018, plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită de la 45 la 60 de zile.
Potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie: "Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate". Astfel, Constituţia instituie o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate.
Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Legea fundamentală este un termen care priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte.
În jurisprudenţa sa recentă, Curtea a statuat că "Legea fundamentală instituie, astfel, o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, este un termen de decădere care priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestui termen, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Ca efect al împlinirii acestui termen se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra iniţiativei adoptate în condiţiile art. 75 alin. (2) şi de a decide definitiv. De asemenea, împlinirea acestui termen are consecinţa imposibilităţii membrilor primei Camere de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constituţie propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeaşi este consecinţa şi pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula şi depune amendamente cu privire la legea respectivă în cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau înscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putând fi exercitate de Guvern doar în cadrul Camerei decizionale" (Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, par. 83).
De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că "termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, (...) în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere." (Decizia nr. 233/1999). Totodată, în Decizia nr. 89/2010 Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 101 din Codul de procedură civilă - potrivit cărora "termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul" - nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.
În jurisprudenţa sa recentă, Curtea a reţinut că şi termenele de 45, respectiv 60 de zile, prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituţie "sunt termene ce privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, deci de drept public, astfel încât acestea se calculează pe zile calendaristice" (Decizia nr. 646/2018, par. 85).
Prin raportare la art. 118 din Regulamentul Senatului care prevede că "Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare", termenul constituţional de 45 de zile de adoptare tacită, prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, a început să curgă din data de 26 februarie 2018, dată când propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului şi au fost sesizate comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului.
Prin urmare, aplicând cele expuse anterior, termenul de 45 de zile de adoptare tacită s-a împlinit la data de 11 aprilie 2018, moment la care Senatul trebuia să constate că proiectul a fost adoptat tacit şi să-l transmită Camerei Deputaţilor, care urma să decidă definitiv.
Ca atare, la data de 14 mai 2018, plenul Senatului nu mai putea să modifice termenul de adoptare tacită prin prelungirea lui la 60 de zile, întrucât acesta se împlinise deja. De altfel, la această dată se împlinise chiar şi termenul maxim constituţional de 60 de zile în care Senatul ar fi putut să se pronunţe asupra legii criticate în calitate de primă Cameră sesizată. Astfel, indiferent de termenul constituţional considerat a fi aplicabil, sancţiunea prevăzută la art. 75 alin. (2) teza a II-a din Constituţie intervenise, fie la data de 11 aprilie 2018, fie la cea de 26 aprilie 2018, iar legea criticată trebuia transmisă Camerei decizionale în forma iniţiatorului, ca adoptată tacit.
Or, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie, situaţie constatată ca fiind neconstituţională şi în jurisprudenţa recentă a Curţii (Decizia nr. 646/2018, par. 90).
Continuarea procedurii parlamentare s-a realizat şi cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor referitoare la desfăşurarea raporturilor constituţionale între autorităţile publice, aspect ce atrage neconstituţionalitatea legii în ansamblul său.
II. Motive intrinseci de neconstituţionalitate
1. Art. II pct. 8 încalcă art. 1 alin. (5), prin raportare la art. 23 şi art. 53 din Constituţie
Potrivit acestor modificări şi art. 322 alin. (1) nou introdus, poliţistul are dreptul să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei în situaţia în care "acesta încalcă dispoziţiile legale, ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală". Sintagma "motive verosimile" nu este una definită în cuprinsul modificărilor aduse actului normativ, contrar exigenţelor de tehnică legislativă, fiind una neclară, de natură să lipsească norma de precizie şi claritate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că "una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative" (Decizia nr. 1/ 2014). În acest sens, Curtea a constatat că "în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat" (Decizia nr. 447/2013).
În egală măsură, potrivit art. 324 alin. (1) lit. b), dispoziţie nou introdusă, poliţistul are dreptul să conducă o persoană la sediul poliţiei atunci când "din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanţelor ori bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală", iar potrivit art. 324 alin. (1) lit. d), un alt motiv care permite poliţistului să conducă o persoană la sediul poliţiei este cazul în care "luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru acesta sau pentru ordinea publică". Având în vedere faptul că o astfel de măsură reprezintă o restrângere a exerciţiului libertăţii individuale, apreciem că modul general de formulare a acestor cazuri este unul lipsit de claritate şi precizie, fiind de natură să încalce exigenţele stabilite de art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 3212 nou introdus "poliţistul are dreptul de a utiliza bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecţie, căşti cu vizor, dispozitive cu electroşocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale, precum şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă, în scopul împiedicării sau neutralizării acţiunilor violente ale persoanei, atunci când: a) utilizarea forţei fizice nu a fost sau nu este aptă să producă acest rezultat, sau b) aceasta intenţionează să săvârşească sau săvârşeşte acţiuni violente cu obiecte, dispozitive, substanţe sau animale ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor".
Având în vedere efectele pe care astfel de mijloace le pot avea asupra integrităţii fizice a persoanelor vizate, apreciem că folosirea de către poliţist a dispozitivelor cu electroşocuri reprezintă o măsură disproporţionată în raport cu scopul său prin raportare la art. 53 din Constituţie.
În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice este neconstituţională", Președintele Klaus Iohannis.
