Anunțul lui Bibi Netanyahu a avut însă două efecte directe la nivelul migrației populației: unul din plin relatat de către presă, al palestinienilor din Gaza ce și-au părăsit locuințele, trecând spre Sud, dar în final au fost blocați la granița cu Egiptul; celălalt efect, ascuns de presă, al sutelor de mii de evrei din Israel ce părăsesc și vor să părăsească țara de frica viitorului război declanșat de posibila invazie. Gândiți-vă câte milioane de familii, palestinieni și evrei, plus familiile din țările arabe din jur nu mai dorm nopțile și-și plănuiesc o viitoare dezrădăcinare. De ce nu dă Netanyahu comanda de invazie? Pentru că, pentru prima dată în ultimele decenii, un premier israelian nu mai este sigur de rezultat, dar mai ales de susținerea internațională.
Menghina de constrângere este una reprezentată de amenințarea militară Hamas plus Hezbollah, susținută pe față de puternica armată a Turciei, precum și de cea a Iranului, pe de o parte, cealaltă latură a menghinei fiind cea a terorismului din Europa Occidentală, reprezentată prin miile de celule teroriste ce pot acționa oricând în Marea Britanie, Franța, Austria, Germania Olanda, Belgia, Belgie unde aseară au fost uciși doi suedezi, veniți la meciul de fotbal al naționalei lor, uciși de către un terorist islamic. Liderii Uniuni Europene se întâlnesc la această oră în regim de urgență, dar, după părerea mea, cu totul inutil; nu vor putea da decât un semnal concesiv palestinienilor, la asta mă aștept, desigur cu mesaje anti-teroriste din plin, cam ce a zis și Marcel Ciolacu la întâlnirea cu Netanyahu, adică frecție la picior de lemn.
Poziționarea diplomatică a marilor puteri militare este și ea contra intențiilor guvernului israelian. Rusia și China au declarat-o ferm și o vor consolida la întâlnirea Xi-Putin, de la Beijing, iar Statele Unite ale Americii au fost obligate să-și modifice retorica peste noapte, presiunea societății civile din Statele Unite fiind una pro-Palestina și pe alocuri chiar anti-Israel. E clar, deci, că Netanyahu și ai săi sunt blocați cumva „cu spatele la Zidul Plângerii”, ca să fac o metaforă, dar dificultatea de poziționare majoră e la nivelul Statelor Unite ale Americii, care nu mai pot dicta măsuri militare dure în lume, deoarece aliații lor și ai Israelului astăzi sunt mai slabi decât cei ai cauzei palestiniene, simplu; iar experiența nefericită a războiului ucrainean, unde americanii pare că n-au fost în stare decât de propagandă și cheltuieli nesăbuite, a pus la pământ autoritatea planetară a Americii. Turneul din Orientul Mijlociu a secretarului de stat Blinken din aceste zile relevă, practic, acest lucru. Cum este să te duci tu, secretarul de stat al SUA, seara, în audiență la Mohamed bin Salman al Arabiei Saudite, iar acesta să te lase să aștepți până dimineața, iar după întâlnire să-și declare sprijinul pentru palestinieni?
Această brambureală desigur că este înfricoșătoare pentru populațiile vizate de război, se poate întâmpla orice în fiecare moment, dar, pe de altă parte e benefică, în mod paradoxal, deoarece demonstrează, pe zi ce trece, că cei ce preferă războiul în fiecare situație, în cazul nostru fiind SUA și Israel, șovăie și își pierd din putere zilnic în fața celor ce operează cu ideea păcii, pe care se poate construi și prosperitatea; adică idioții samavolnici dedicați războiului și crimelor în masă nu mai pot face ce vor, sau cel puțin așa pare în aceste momente. E posibil ca aceștia să fie obligați să negocieze pacea, și nu doar în Israel, ci și în Ucraina sau alte focare similare. Exemplul recent al curmării bruște a conflictului dezghețat din Nagorno-Karabah poate fi modelul.
