În dimineaţa zilei de 2 martie 1945, la orele 8, generalul Nicolae Dragomir, şeful de stat major al Armatei a 4-a, a plecat spre front, însoţindu-l pe generalul Şerstiuk, locţiitorul comandantului armatei 40 sovietice, pentru a urmări personal un atac al diviziilor 9 şi 18 infanterie. Îl însoţea, pe post de translator, căpitanul Sergiu Glavce, basarabean din Bălţi, fiul vitreg al generalului Constantin Petrovicescu, ministru de interne în timpul statului naţional-legionar şi aflat în detenţie din 1941[1]. La volanul autoturismului Chevrolet se găsea sergentul Ioan Florea. De la observatorul Corpului 6 armată, Nicolae Dragomir a telefonat, către orele 11, la cartierul armatei, ca secţiile de specialitate să pregătească documentări referitoare la situaţia efectivelor şi a inamicului, pe care un ofiţer să le aducă la Grupul de armate către ora 17, acolo unde urma să aibă loc o şedinţă de comandament. În jurul orei 13, comandamentul sovietic l-a convocat telefonic pe generalul Avramescu, cu documente suplimentare celor întocmite de generalul Dragomir. Toate aceste comunicaţii se încadrau într-un registru firesc pentru comandamente aliate aflate în linia întâi a frontului.
Gheorghe Avramescu a plecat spre cartierul general al grupului de armate sovietic la orele 15, fiind însoţit de doi ofiţeri şi de garda personală. Unul dintre ofiţeri era locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, şeful biroului 2 informaţii din statul major al Armatei a 4-a. Raportul întocmit ulterior evenimentelor de generalul Nicolae Dăscălescu, viitorul comandant al Armatei a 4-a, nu aminteşte nimic de numele celuilalt ofiţer, nominalizând, în schimb, personalul gărzii: locotenentul Doroftei şi caporalul Achim Tolu[2]. Toţi aceştia au călătorit alături de Avramescu, într-un autoturism condus de caporalul Nicolae Jianu. Garda personală a generalului l-a urmat într-o şeniletă de recunoaştere marca Horsch, condusă de caporalul Radu Blaga, şofer de schimb fiind soldatul Nicolae Sârbu[3].
În jurul orelor 17.45, cortegiul a ajuns la comandamentul lui Jmacenko, aflat în localitatea slovacă Divin. Acolo, generalul Avramescu a fost primit singur de comandantul grupului de armate, ofiţerii care l-au însoţit fiind invitaţi să aştepte într-o altă încăpere. La 18.30, generalul Şerstiuk le-a comunicat celor doi ofiţeri că generalii Avramescu şi Dragomir, împreună cu comandantul grupului de armate sovietic, au plecat la comandamentul Frontului 2 Ucrainean, convocaţi fiind de mareşalul Rodion Malinovski, de unde ofiţerii români se vor întoarce probabil la Bucureşti. Amabil, generalul Şerstiuk s-a oferit să-i ducă pe cei doi ofiţeri la cartierul armatei, în propria maşină de campanie. Din acel moment, soarta generalului Avramescu a fost învăluită în mister, unul care persistă şi astăzi, în anumite aspecte.
A doua zi, 3 martie 1945, la orele 9 dimineaţa, Adela Avramescu, soţia generalului Avramescu, ce îl însoţise pe acesta în apropierea frontului pe parcursul întregii campanii, însoţită fiind şi de fiicele sale şi alţi membri ai familiei – fapt care, trebuie să recunoaştem, poate fi indulgent numit drept „neobişnuit” - a primit de la soţul ei o scurtă scrisoare. Mesajul, cu certitudine scris de mâna lui Avramescu, i-a fost adus de doi ofiţeri sovietici, sosiţi la cartierul general al armatei într-o maşină de comandament. În cele câteva rânduri, generalul Avramescu o anunţa că a plecat către Bucureşti şi o va aştepta la Sibiu. O ruga să-l ajungă din urmă, împreună cu întreaga familie, însoţită de ofiţerii sovietici prin intermediul cărora îi parvenise mesajul. Dacă dorea, Adela Avramescu putea să ceară comandamentului Armatei a 4-a un ofiţer superior român, care să o conducă până la destinaţie. O situaţie uşor nefirească, dar care nu a dat naştere în mintea doamnei Avramescu unui sentiment de îngrijorare.
În mai puţin de două ore, bagajele familiei Avramescu au fost încărcate într-un autoturism Opel Blitz, condus de sergentul Gheorghe Constantinescu. Înaintea camionului s-au aliniat patru autoturisme, două Forduri, un Buik şi un Mercedes, la volanele cărora se aflau sergentul Marin Vulpe şi caporalii Simon Pilner, Ladislau Varga şi Elefterie Bolintineanu. Adela Avramescu a cerut drept însoţitor şi un ofiţer român, în persoana maiorului Grigore Negoescu, care şi-a ales o escortă formată din sergentul Vasile Chiru şi caporalii Constantin Pascu, Ion Alexandrescu şi Ioan Ştefan, toţi din Compania 74 poliţie[4].
Alături de soţia generalului se găseau: Felicia Sturdza, a doua fiică a lui Avramescu şi soţia locotenentului Ilie Vlad Sturdza; fetiţa Feliciei Sturdza; fetiţa Ştefaniei Basarabescu, prima fiică a generalului; un nepot al lui Avramescu, sergent în termen redus; medicul personal al generalului, sublocotenentul Alexandru Ţaţulescu; guvernanta familiei Avramescu; caporalul Ioan Sânc, ordonanţă; soldatul Gheorghe Gasgarea, ordonanţă; soldatul Ioan Neguţ, bucătar. În scrisoarea trimisă de Avramescu se adresa rugămintea de a se alătura grupului şi soţia căpitanului interpret Sergiu Glavce[5]. În jurul orelor 11, convoiul s-a pus în mişcare. Cei mai norocoşi dintre cei aflaţi în automobile s-au întors în România după 11 ani de prizonierat sovietic, cazul Adelei Avramescu, a generalului Nicolae Dragomir şi a lui Sergiu Glavce. Alţii, precum generalul Avramescu, nu au mai fost văzuţi niciodată...
