Anca Alexandrescu: Fiul domnului Năsui v-a adus niște acuzații. Dumneavoastră l-ați condamnat pe tatăl său.
Doru Viorel Ursu: Da. Și aș face-o la fel. Păi cum să nu-i dau maxim? Cum să nu-i dau maxim?!
AA: De ce? Au fost mulți români care au plecat din România înainte de 1989. Asta era o vină?
DVU – Nu, nu. M-au sunat prieteni și jurnaliști care mi-au spus „mă, tu ai văzut ce a scris ăla?” Cine-i mă ăla?
AA: Și eu v-am sunat atunci.
DVU: Da, și mi-a făcut plăcere că în felul ăsta ne-am mai auzit. Dar ce e mă, ce e? Păi uite să vezi ce scrie. Când mă uit eu acolo, văd că mă face căpitan de securitate. Mă, eu am terminat liceul Gheorghe Lazăr cu 10. Facultatea...
AA: 9,95.
DVU: 9.95, că Valeriu Stoica m-a depășit, a luat 9,97. Și tu mă faci ... Pai, dacă era să fiu ofițer de securitate, eram primul care spuneam. Dar altul a fost drumul meu în viață. Și am ajuns președintele Tribunalului Militar și l-am judecat pe Nicu. Pe același cod penal ca și pe ta-su. Băi, dar, zic, de ce i-am dat eu, totuși, 7 ani? Că 7 ani era maximum. Infracțiunea lui înainte se numea „trădare”. Trădare prin refuzul înapoierii în țară.
AA: Au fost o grămadă de români care au plecat in interes de serviciu și nu s-au mai întors. De ce a fost trădare?
DVU: Și i-am condamnat și pe ei!
AA: A fost o greșeală a acelui regim sau? Considerați și acum că erau vinovați?
DVU: Sunt, doamnă, sunt niște convenții internaționale, suntem țară membră UE, este altceva. Trădarea este însă aceeași. Și vânzarea României este aceeași.
AA: Dar de ce considerați că a făcut acest lucru? Că a trădat și a vândut România?
DVU: Păi doamnă, stați puțin, că doar nu pe Ceaușescu l-a vândut. Omul era inginerul-șef al Atelierului de Prototipuri de pe platforma EMI. EMI era una din întreprinderile de pe platforma Pipera, cea mai modernă din S-E Europei. Făcută de poporul român, nu Ceaușescu, prin munca lui, ca și Casa Poporului, ca și Transfăgărășanul. Și cu colaborare japoneză. Era o bijuterie. Iar eu, culmea, procuror la Sectorul 2 și o perioadă am răspuns de această platformă. Omul nostru, cu gențile încărcate, pleacă la negocieri cu americanii.
AA: Încărcate cu ce? Dacă îmi spuneți că noi am făcut cu tehnologie japoneză, ce putea să ducă?
DVU: Nu numai că începuse și tehnologia românească. Aveam și noi minți deosebite. Păi ce să ducă? Cafea din România în SUA. Ce să ducă, când te duci la tratative... Documente aparținând întreprinderii respective. Habar n-aveam cine e domnul ăla.
AA: Dar ați avut dovada că a plecat cu aceste documente?
DVU: Bineînțeles. A plecat în misiune, nu la plimbare.
AA: A spus că l-a așteptat un tovarăș, am văzut declarațiile domniei sale.
DVU: Și care-i problema? S-a mai întors cu documentele? S-a mai întors în România, stat care l-a trimis, sau nu? Că misiunea a plecat.
AA: Statul l-a trimis cu documentele?
DVU: Da, pentru că așa scrie la lege. În îndeplinirea unei misiuni încredințate de România mea, de statul ăsta. Pentru asta nu te iert.
AA: Deci nu a sustras documentele și a plecat cu ele, ci a plecat într-o misiune dată de statul român cu documentele și nu s-a mai întors. Dar nici documentele nu s-au mai întors.
DVU: Păi nu le-a sustras, le-a luat de-a dreptul. Nu a sărit gardul. Le-a avut la dispoziție.
AA: Dacă se consideră nevinovat, spuneați dumneavoastră, de ce nu a cerut revizuirea acestei decizii?
DVU: De ce? Că el cică l-a trădat pe Ceaușescu. Nu, nu l-a trădat, el era un anticomunist și un anticeaușist. Nu, mă, băiatule! Eu eram judecător român, care îmi frecasem coatele pe băncile liceului și facultății. Dacă vreți, domnul respectiv a fost și șef de promoție, dar asta e laudă, nu e smerenie, și vine Paștele. Și ți-am aplicat, stimate domn, maximul de pedeapsă pentru ce ai făcut împotriva statului român. Scurt. Ca dovadă că văd că dumneavoastră, presa, discutați despre imperiul domnului respectiv prin introducere a cazului Motorola în România imediat după aglomerație.
AA: Și multe alte afaceri cu statul român, desigur.
DVU: Eu mi-am făcut datoria față de patria mea, și de poporul meu.
AA: Considerați că nu este o coincidență faptul că au reușit să facă o asemenea avere, există o legătură între momentul plecării și construirea acestei averi.
DVU: Concluziile le trag cei care ne ascultă. Pentru mine cazul ăsta se terminase. Eu ce să fac doamnă acum, dacă eu l-am judecat și l-am condamnat și pe tatăl lui ... Lu’ Viorica!
AA: Care Viorica?
DVU: Prima ministră (sic!).
AA: Tatăl Vioricăi Dăncilă?
DVU: Da, dar lui i-am dat mai puțin, pentru că era o faptă minoră. Și omul n-a sărit...
AA: Dar ce s-a întâmplat?
DVU: Nu vreți să vorbim de autoritate, de valoarea...
AA: Vorbim despre autoritate, dar acum dacă ați început și ați spus ceva, trebuie să terminăm subiectul.
DVU: Nu știu, în 89... Da, în 89, cred că a scăpat cu grațiere. L-am judecat pe subofițerul... tată al Vioricăi Dăncilă... O atitudine corectă a doamnei Dăncilă, nu mi-a reproșat... Care fura!
AA: Ce fura?
DVU: Furaje. Era la gospodăria agro-zootehnică a unei unități de lângă Ploiești, și pe drumul de întoarcere, nu la Vaslui, ci la unitate, pe drumul de costișă, când venea cu tractorul cu remorcă plin de furaje, poate că-l ardea și pe el și avea nevoie de o țuică sau de un vin. „Băi, nea Ioane, ai o sticlă de...?”, „Da, cum să nu”. „Păi urcă-te și ia și tu doi saci de furaje.”
AA: Găinării.
DVU: Asta e. Și l-am judecat și condamnat.
