Andrei Zbîrnea: O să intru direct în subiect, pentru că am multe curiozități și de multe ori timpul nu are răbdare. Care este diferența principală la nivel de compoziție, concept, dar și de raportare asupra muzicii, între a scrie versuri în engleză și a scrie versuri în română? Cum ar fi arătat albumul Nouă cu versuri în engleză sau într-o oricare altă limbă? În contrapartidă, cum ar fi arătat albumul vostru de debut (Forbidden Drama, 2007) scris îm limba română?
Dan Byron (voce, flaut, chitară): Răspunsul poate să fie foarte scurt: altfel. Pentru că limbile sunt foarte diferite între ele. Evident că în limba română cuvintele au mai multe silabe. E mult mai ușor să scrii în engleză din anumite puncte de vedere. Dar e și dificil, pentru că până la urmă e o limbă străină. Dar englezii tind să aibă foarte multe cuvinte uzuale cu o singură silabă, ceea ce noi nu prea nu avem.
La noi, majoritatea cuvintelor sunt formate din mai multe, și atunci, automat, îți îngreunează partea de scris. Pentru că trebuie să te gândești cum ajung silabele alea să aibă accentul potrivit, unde trebuie, pe muzică. E mult mai complicat din punctul ăsta de vedere.
Versuri în engleză sau în română?
DB: Pe de altă parte, exprimările noastre nu sunt atât de libere ca ale lor. Dacă ne uităm un pic la cultură în general, anglo-saxonii sunt atât de liberi în exprimare încât au ajuns să aibă ca parte componentă din limbă, din filme și din muzică aspectele limbii care nu sunt tocmai decente. Noi încă ne ferim de asta, avem încercări timide.
AZ: La noi mai mult în zona de rap…
DB: Acolo, da. Dar în ultima vreme au început să nu mai fie nici acolo. Majoritatea hip-hoperilor și-au dat seama că nu sunt difuzați la radio dacă au înjurături în texte. Și atunci există o generație mai nouă care le pune mai cu bun simț. Nu e vorba doar de înjurături, e mai degrabă vorba de libertatea de exprimare. La noi e un pic stângace. Forbidden Drama și Nouă ar fi arătat mult diferit în altă limbă decât cea în care au fost scrise. Ele sunt făcute unul în engleză și unul în română din pricina targetului. Nouă e un album despre România, ar fi fost absurd să fie în engleză.
Dan Georgescu (chitară): Și, pe lângă asta, e o diferența evidentă între variantele acelorași piese lansate în română și în engleză. Drumul nostru în continuare va fi cu piese în limba română, să nu ne îmbătăm cu apă rece.
DB: Drumul nostru va fi pe engleză în momentul în care vom avea ceva de făcut în afara României.
DG: Sau când o să ni se năzară, de ce nu? Dar nu va mai fi o decizie pragmatică, cât va fi o decizie artistică. Nu va fi engleză de dragul dorinței de ajunge mai departe, ci va fi engleză pentru că sună bine în engleză. Acum însă vorbim numai de limba română.
AZ: Nouă e un album care a venit într-un moment de cumpănă pentru toți românii. 30 de ani de la momentul decembrie 1989. Cum ați trăit fiecare dintre voi acele zile? Și cum v-a folosit experiența personală în construirea celui de-al șaptelea album byron?
DG: Eu tocmai eram în scutecul 258. De fapt eram la a 258-a spălare a aceluiași scutec.
Ovidiu Cristian (tobe): Nici eu nu eram departe la șase ani. Însă cu toții ne aducem aminte de anii ’90 și griul anilor respectivi. Nu i-am trăit cu mintea omului matur, însă am niște amintiri. Și începutul anilor 2000 la fel, jungla de atunci.
„În anii aceia, credeam că e normal să te duci la magazin cu cartela și să stai ore în șir la coadă”
Foto: Miluță Flueraș
László Demeter (Döme, bass): Dacă mă refer strict la momentul Revoluției, amintirile mele conțin frică. Nu știam ce se întâmplă. Eram mic și locuiam la Târgu Mureș. Ce-mi amintesc din zilele respective este că eram cu un văr de-ai mei, aveam o mitralieră de plastic în mână și ne jucam. Tatăl meu voia să meargă în centru, să vadă cum stă treaba. Era teama asta că nu știam ce se întâmplă și habar nu aveam cu ce se mănâncă chestia respectivă. Referitor la anii de dinainte și de după Revoluție, îmi amintesc din fericire chestii foarte puține. Printre ele, cozile interminabile.
Dar cea mai marcantă amintire este cartela de pâine. Despre lipsurile astea de alimente nu știam efectiv că sunt lipsuri, le credeam normalitate. Credeam că e normal să te duci la magazin cu cartela și să stai ore în șir. Ce mi-a mai rămas în amintire din anii de după Revoluție trăiți în Târgu Mureș este amintirea ridicării unei cruci aproape de centrul orașului. Cred că acolo stau scrise numele a patru tineri care au murit în zilele din decembrie 1989.
Sergiu Mitrofan (clape): Eu eram mai mare atunci și se presupune că am înțeles câte ceva din Revoluție, însă nu am înțeles nici eu mare lucru. Eu locuiam într-un oraș chiar mai mic decât Târgu Mureș. La noi, la Drobeta Turnu Severin, chiar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Așa că tot ce-mi amintesc din perioada Revoluției este că m-am uitat la televizor non-stop. Aveam curent și TVR emitea fără oprire, ceea ce nu se întâmplase decât de Revelion până atunci.
Dar noi eram privilegiați să stăm acolo, pe malul Dunării. Eram aproape de sârbi și aveam o portiță de deschidere spre Occident ceva mai largă decât România profundă. Ne-am bucurat mai puțin de ciocolata și de bananele care au venit post-1989. Aveam deja cât de cât, de la piața sârbească. De altfel, chiar am fost zilele trecute pe la Severin și mi se pare că, exceptând dezvoltarea exponențială a numărului de mașini, totul a rămas absolut la fel.
OC: Tot din zilele acelea îmi amintesc niște secvențe cu tata și cu niște vecini. Tot încercau ei să se înarmeze. Asta se întâmpla în Arad. Îmi amintesc că femeile au adunat toți copiii de pe stradă și i-au dus într-un beci, într-un demisol, undeva la o casă mai bine construită. Am petrecut o noapte acolo. Pe 21-22 decembrie 1989 se trăgea non-stop. Noi eram și foarte aproape de graniță. Cred că zilele acelea se reflectă cumva și în actul meu artistic.
„A fugit nenorocitul!”
DB: Eu nu pot să zic că am trăit Revoluția din plin, chiar dacă stăteam în București. Totuși, îmi amintesc și eu câteva lucruri. Aveam 11 ani la Revoluție. Una din chestiile care m-au dat peste cap a fost că l-am văzut pe tata plângând. Asta nu se prea întâmpla. Nu era el de fier, însă nu plângea de obicei. Și m-am dus să îl întreb ce s-a întâmplat și, printre lacrimi, mi-a spus ceva de genul: ”A fugit nenorocitul!” Tata venise de la serviciu pentru că n-a vrut să se ducă la manifestație.
L-au trimis acasă pentru că n-aveau ce să facă acolo cu el. Era chiar momentul „Alo, alo!” Tata s-a prăbușit psihic atunci, pentru că aștepta cumva un altfel de deznodământ. Practic, plângea de nervi. Momentul Revoluției a fost un moment-cheie pentru noi toți, și am ales să îl punem acolo, pe Cântecul de leagăn. Eu am fost cu ideea, tocmai amintindu-mi de momentul ăsta din biografia personală de care îți vorbesc.
Dănuț (Dan Georgescu, chitară, n.n.) orchestra toată treaba și nu-i găsise un șpil, mai era nevoie de ceva acolo, în mijloc. Și, în momentul în care mi-a dat piesa, mi-a fost limpede că e nevoie de acest Alo, alo!, mi-a fost foarte simplu să vin cu această idee.
Următoarea chestie pe care mi-o amintesc din decembrie 1989 — eu stând pe Șoseaua Pantelimon, chiar la stradă, și cu geamul spre șosea — este faptul că am urmărit cu toții panicați cum trece un șir de tancuri prin fața blocului. Și, cum zicea și Sergiu, noi, copiii, eram cei mai fericiți. După ce ani de zile avusesem cinci minute de Cartea Junglei difuzate săptămânal, atunci vedeam desene animate pe pâine, tot timpul. Drept urmare ne uitam la televizor încontinuu și eram foarte ușor manipulabili.
AZ: Nouă români emigrează în fiecare oră din România, și de aici una dintre nuanțele titlului discului. Cel puțin asta susținea Dan într-un podcast recent, la care a participat, citând o sursă din 2017. Cum ne putem apăra de acest exod? Există metode?
DB: Răspunsul la întrebările astea de genul cum putem să nu există.
DG: Nu știu cum putem să ne apărăm sau ce putem face în acest sens. În afară de conștientizarea diferențelor dintre noi și o țară civilizată și asumarea acelor diferențe și încercarea de a-i convinge pe părinți, pe bunici să se gândească de două ori înainte de a vota, nu văd altă cale.
DB: Voiam să adaug că principalul vinovat pentru titlul Nouă este Döme (basistul, n.n). Nu numai că a insistat, s-a luptat pentru titlul acesta, a avut tot felul de argumente.
LD: Este o poveste mai complicată, pentru că inițial noi căutam un titlu pentru piesa Nouă. Fiecare aveam câte o listuță cu titluri. Și chiar în perioada respectivă am citit studiul din 2017, pe care l-ai citat, și așa am trecut pe lista respectivă cuvântul nouă. Sugestia mea inițială a fost de fapt Nouă pe oră. Și, în momentul în care am decis titlul albumului, am găsit foarte multe motive pentru care trebuia să se cheme simplu, Nouă.
DG: Este cuvântul care poate fi legat cel mai ușor de multiplele semnificații ale albumului.
LD: Iar argumentul meu preferat a fost acela că este cuvântul care sugerează cel mai bine în limba română ideea de incluziune.
VA URMA
Citește continuarea aici.
#interviuripentrurealitate
3 martie 2020
