Povestea pogromurilor și apoi cea a deportărilor evreilor din spațiul românesc începe în 27 decembrie 1937 când este instalat guvernul Goga-Cuza, primul guvern care a transformat antisemitismul în politică de stat. Acesta pomulgă “Legea revizuirii cetățeniei” la data de 1938 care dă startul prigonirii evreilor, deoarece foarte mulți oameni aparținând acestei minorități nu mai sunt considerați cetățeni români.
Pogromul de la Dorohoi
La sfârșitul lunii iunie 1940, România trebuie să cedeze Basarabia, Bucovina și ținutul Herța Uniunii Sovietice, în urma tratatului Ribbentrop- Molotov. Populația românească este evacuată cu ajutorul armatei, dar se hotărăște ca evreii să rămână pe loc. Retragerea forțată a românilor, dintr-un spațiu care le aparținea din moși- strămoși a cauzat o serie de frustări atât în rândul civilor, cât și în rândul militarilor. Antisemitismul nu era o stare nouă în România. El fusese cultivat în memoria colectivă cu ajutorul ziarelor care aparțineau legionarilor și mai ales prin politica reginului lui Carol al II-lea.
Astfel că atunci când armatele ajung la Dorohoi starea socială era destul de tensionată. Istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că militarii, abia întorși din Basarabia, "...unde au avut dificultăți foarte mari cu evreii de la nord de Prut... s-au răzbunat", la Dorohoi. Românii care vin în convoie din zonele nou ocupate împrăștie vorba că unitățile armate românește erau atacate de jidani.
Marcant este faptul că acest progrom reprezintă primul eveniment de manifestare antievreiască, dar mai ales este săvârșit de armată română.
În 1 iulie 1940, subunități militare din Grupul 3 Grăniceri și 8 Artilerie declanșeză un atac împotriva populației evreiești. La Dorohoi fuseseră aduse trupurile a doi militari din armata românească- unul român și celălalt evreu, care urmau să fie înmormântați în data de 1 iunie. Soldații români au deschis focul asupra evreilor aflați la îmormântarea ostașului evreu. Au fost omorâți toți civilii care veniseră la ceremonia solemnă, cu excepția unui singur supraviețuitor, dar și șapte militari evrei care erau înrolați în armata română.
Soldații români au intrat în oraș, pe cele trei străzi principale, unde se aflau majoritatea prăvăliilor și locuințelor evreiești. Aceștia au jefuit, au devastat magazinele, au bătut și au schinjuit pe oricine le ieșea în cale. Nu se știe cu exactitate numărul celor uciși atunci. Oficial este cunoscută cifra de 53 de morți și alți zeci de răniți. Unii istorici susțin că numărul este mult mai mare, ajungând chiar până la 200 de persoane asasinate.
Șocant sau nu, populația românească era mult prea speriată pentru a interveni. Unii au riscat, ascunzând și salvând evrei, dar majoritatea au privit neputincioși ororile care se desfăășurau în jurul lor. În felul acesta istoria a demonstrat încă o dată că rău nu poate fi comis decât dacă este susținut de frică sau de indiferență.
Pogromul a fost oprit la ordinul comandantului Corpului 8 Armată, Constantin Sănătescu. El a cerut efectuarea de anchete. Cu toate acestea, vinovații nu au deferiți Curții Marțiale, dar armata a impus mutări și scurte perioade de închisoare ofițerilor și soldaților implicați.
Rebeliunea legionară
În 4 iulie 1940 guvernul Tătărăscu demisionează, fiind urmat de guvernul Ion Gigurtu. Acesta cedează în baza Dictatului de la Viena, la data de 30 august 1940, Ardealul de nord Ungariei.
Evreii din acea parte vo fi supuși unei alte politici de exterminare, diferită de cea a românilor.
Pe 4 septembrie 1940 regele Carol al II-lea îl însărcinează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului guvern. La două zile după instalarea ca prim ministru, Antonescu îi cere regelui abdicare în favoarea fiului său, Mihai. Ion Antonescu preia puterea și zece zile mai târziu formează Statul Național-Legionar, în urma unui pact cu Mișcarea Legionară. Aceasta era
o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, construită după modelul grupărilor naziste SS și SA.
La 7 septembrie 1940, guvernul nou format cedează Bulgariei Dobrogea de Sud, cunoscută și sub numele de Cadrilater, zonă în care trăiau 850 de evrei.
Atât legionarii, cât și Antonescu erau de accord cu expropierea evreilor, dar ritmul alert pe care-l foloseau primii îl făcea pe Antonescu să se teamă de prăbușirea economiei.
În noaptea dintre 26 și 27 noiembrie 1940, legionarii ucid 65 de demnitari politici din vremea lui Carol al II-lea. Evenimentul a fost cunoscut sub numele de Masacrul de la Jilava și a constituit răzbunarea pentru asasinarea liderului Corneliu Zelea-Codreanu. În 27 noiembrie, tot ei îl ucid și pe fostul premier, Nicolae Iorga, ceea ce va declanșa o tensiuni întrei ei și generalul care va ajunge mareșal.
Lui Antonescu situația îi devenise din ce în ce mai clară. Legionarii nu mai serveau interesele naționale. Antonescu va avea o întrevedere cu Hitler în 14 ianuarie 1940, care îl asigură de suportul său.
Declanșarea conflictului între cele două tabere era imprevizibi. Împușcarea mortală, la București, a maiorul de aviație german, Dohring de un agent britanic de origine grească constituie pretextul pentru începerea luptei.
Rebeliunea legionară a reprezentant manifestarea violentă dintre Garda de Fier și Ion Antonescu, care s-a manifestat printr-o serie de violențe cunoscută sub numele de Pogromul de la București.
În timpul guvernării lui Antonescu evreii au simțit și mai apăsător legile antisemite. Evreii au fost scoși din serviciul militar, medicilor li s-a interzis să-și mai practice meseria pentru crești dacă erau evrei, mulți tineri cu acestă origine au fost dați afară din școli și un număr mare a fost trimis în detașamente de muncă forțată.
Dar ceea ce a reprezentat Progromul de la București întrece prin durată și cruzime multe alte interdicții aplicate până atunci, deoarce într-un timp foarte scurt au fost comise fapte condamnabile.
Progromul a început în seara zilei de 21 ianuarie 1941 și a fost condus de liderul legionar, Horia Sima. Dar membrii mișcării au fost ajutați și de jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară. Bandele s-au dedat la jafuri, tortură, incendieri și omoruri. Sinagogi vechi ca Bet Midraș,Bet El, cea de pe strada Atena, Templul Coral, sinagoga sefardă Cahal Grande au fost distruse parțial sau total de foc, sau au fost distruse cu topoare și răngi.
Dar aceste acte de vandalism nu au fost de ajuns pentru legionari, care au organizat centre de tortură unde i-au dus cu forța pe evreii din capitală. Victime ale acestui pogrom au fost multe personalități ale vieții sociale și culturale evreiești precum: : rabinul H. Gutman și fii lui Iancu și Iosef, Sigmond Collin casierul comitetului Comunității Evreilor din București, rabinul Zvi Gutman, cantorul Osias Copstüc, dar și președintele Comunității evreiești din București, Sigmund Goldfarb, conducătorul Oficiului Palestinian (oficiul de emigrare), Moise Orecovscky.
Unii au bătuți cu vâna de bou, cu casca militară, cu pumnii și cu palmele. Alții au fost obligați să înghită cantități mare de sare amestecată cu petrol, cu benzină sau oțet. Mulți au fost închiși în spații mici timp de 48 de ore fără harană sau posibilitatea de a-și face nevoile în alt spațiu decât acela în care eru prizonieri. Au fost și cei care au fost duși în Pădurea Jilava și împușcați. Cei care au supraviețuit au fost transportați la Moara Străulești din Bucureștii Noi, unde au fost ținuți închiși și bătuți mereu, după care au fost eliberați în zăpadă, fară haine, la 16 km de oraș.
Statisticile arată că numărul celor uciși variază între 120 și 140, au fost devastate 1274 de prăvălii și Federația Comunităților Evreiești din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane lei.
Continuarea pe historia.ro
