Poliglot, trecând cu uşurinţă de la franceză la germană şi engleză şi de la spaniolă la italiană, se simte ca la el acasă în toate marile oraşe ale lumii, Paris, Berlin, Londra, New York, Yokohama. Dandy spilcuit până în vârful unghiilor, trage la cele mai scumpe hoteluri, frecventează cu aplomb saloanele cele mai alese, unde nu se pătrunde aşa de uşor. Pretutindeni înşală, fură, escrochează. Rulează sume imense la mesele de joc, acumulând câştiguri la fel de mari, pentru a pierde apoi totul într-o singură noapte. Are o constituţie atletică, practică artele marţiale, e pasionat de ambarcaţiunile cu vele şi – ultimă noutate – de bărcile cu motor, acceptă, când este cazul, duelurile. Cucereşte lesne inimile femeilor cu dare de mână, în nădejdea de a profita din plin de pe urma generozităţii lor, inclusiv pe calea unor aranjamente matrimoniale. Uneori i se înfundă şi este nevoit să cunoască infernul închisorilor. Se redresează însă de fiecare dată şi o ia de la capăt. Numele său (real)? George Manolescu. Un nume care avea să cunoască, la vremea respectivă, o popularitate greu de imaginat.
Intervalul de la încheierea conflictului franco-prusac (1871) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914) este pentru Europa apuseană o perioadă de stabilitate politică, de însemnate progrese ale ştiinţei şi tehnicii, de apariţii a unor forme noi, moderne, ale artei şi culturii, dar şi de un hedonism fără precedent. Gustul voiajelor şi spiritul de aventură se răspândesc neîncetat, memoriile şi jurnalele de călătorii exotice sunt la mare căutare, la fel, literatura cu caracter de senzaţie şi romanele de anticipaţie. Comunicaţiile devin tot mai lesnicioase graţie extinderii continue a reţelei de căi ferate, în vreme ce oceanele sunt brăzdate din ce în ce mai mult de marile pacheboturi. Cuprinsă de frenezie, lumea râde, cântă şi dansează, iar şampania curge în valuri. La spectacolele de cabaret nu se mai găsesc locuri, French cancan-ul face furori la „Moulin Rouge”. Parisul devine capitala „haute couture”. În artele vizuale şi cele decorative, ca şi în arhitectură, stilul Art Nouveau, cu volutele sale florale şi cromatica atât de vie, se impune triumfător şi tinde să devină un mod de viaţă.
Este perioada care, prin contrast cu tragedia cumplită ce va surveni în curând, va primi retrospectiv denumirea „la belle époque”. O epocă a poftei nemăsurate de viaţă, a plăcerilor şi lipsei de griji, mai ales în rândurile păturilor privilegiate, dar care avea să consemneze, ca revers inevitabil, pe lângă apariţia tensiunilor sociale, proliferarea infracţiunilor tot mai îndrăzneţe şi a infractorilor tot mai inventivi.
Copilărie sub semnul dorului de călătorii şi aventură
Nu întâmplător, unul dintre cei mai cunoscuţi dintre aceşti infractori, românul George (în acte Gheorghe) Manolescu, a văzut lumina zilei chiar în anul care marchează debutul unei epoci cu nume atât de sugestiv. În urmă cu 140 de ani, adică la 20 mai 1871, se năştea la Ploieşti, ca fiu al unui boiernaş scăpătat, devenit ofiţer de cavalerie şi mutat dintr-o garnizoană într-alta din pricina conflictelor cu superiorii, cel care avea să dobândească faima de „rege al infractorilor”. Informaţia e furnizată chiar de Manolescu, autor, cel puţin cu numele, al unor memorii, care, nu o dată comparate prin cutezanţa lor cu cele ale lui Casanova, aveau să devină la vremea respectivă un adevărat best-seller.
Scrise acum mai bine de un veac, aceste memorii sunt, desigur, tributare unei accentuate subiectivităţi, exagerările şi, mai mult ca probabil, situaţiile inventate nu lipsesc, iar naivităţile abundă, aidoma literaturii de senzaţie a epocii, ceea ce provoacă zâmbetul indulgent al cititorului de astăzi. Dincolo de toate aceste mici „derapaje”, memoriile lui Manolescu permit însă reconstituirea, în linii mari, a carierei uneia dintre cele mai interesante figuri ale peisajului infracţional al timpurilor.
Pasager clandestin la bordul unei nave de transport
Încă de copil, Manolescu povesteşte că era frământat de dorul de călătorii şi aventură, în anii de început ai învăţăturii manifestând o adevărată pasiune pentru geografie. Tocmai ţinând seama de această înclinaţie a tânărului George (şi pentru a-i insufla un spirit de disciplină de care era total străin), tatăl său îl va înscrie la Şcoala de Marină din Galaţi. Adolescentul rebel nu se împacă însă cu rigorile unei asemenea instituţii şi la prima ocazie – avea abia 14 ani! – se strecoară la bordul unui vapor care transporta mărfuri, fiind descoperit după câteva zile şi debarcat fără fasoane la Constantinopol. Aici va buzunări mai întâi un ofiţer turc, făcând astfel primul pas într-o îndeletnicire în care va atinge perfecţiunea, până când poliţia va pune ochii pe el şi va fi nevoit să ceară ajutorul Legaţiei române pentru a fi repatriat. Reîntors în ţară, nu va avea astâmpăr, viitoarea lui ţintă fiind acum Parisul, dar va sfârşi prin a ajunge la Atena, unde, negăsindu-şi niciun rost, se gândeşte să repete figura de la Constantinopol, cu repatrierea pe spezele Legaţiei române. Întâmpină însă un refuz net şi atunci, într-un gest teatral, îşi trage un glonţ în piept („într-un loc în care bănuiam că n-o să-mi pricinuiască o rană mortală”), cu un revolver cumpărat din ultimele economii. Rana este însă destul de serioasă, la un moment dat viaţa îi este în pericol, dar reuşeşte să depăşească faza critică, datorită tinereţii (avea 16 ani) şi mai ales constituţiei sale robuste. Cât timp se află pe patul de suferinţă are norocul – cel puţin aşa povesteşte el – ca, în timpul unei vizite făcute la spital, regina Olga a Greciei să se înduioşeze de soarta lui, ba mai mult, după însănătoşire, să-l invite la Palat şi să-i înlesnească întoarcerea în România pe socoleala Curţii Regale. Cât adevăr există în toate acestea e greu de ştiut.
