În România celui de al doilea război mondial, soldatul german a circulat ca aliat – se vorbea de „frăţia de arme”, în cinstea căreia se şi imprimase o seri de timbre filatelice. Prin parcurile publice câte un soldat neamţ, în impecabilă ţinută, întovărăşea sentimental vreo bonă împingând la căruţ, la cofetăria Nestor ofiţeri înmănuşaţi consumau, fiecare, câte un platou de prăjituri, pe când îşi împărtăşeau impresiile negative despre Valahia şi locuitorii ei. Acasă, totul era cartelat. Sosit ca eliberator, soldatul sovietic primise severe ordine să se poarte ca în afişele propagandistice unde, survolat de zboruri de albi porumbei, ridica în braţe prunci dolofani – ai celor tocmai eliberaţi.
Cum mai întotdeauna se întâmplă, realitatea diferea de modelul oficial în cancelarii conceput. Soldatul sovietic respecta ordinul primit câtă vreme n-avea încotro şi până nu se îmbăta. Iar ca să nu se îmbete, nimeni nu-l putea împiedica. În căutare de alcooluri tari nu cunoştea odihna, îi plăceau ceasurile de mână, care încă nu se fabricau în uriaşa sa patrie. Descărca cu uşurinţă arma din dotare – un obicei rămas de pe front -, ucidea cu profesionismul supravieţuitorului. Situaţie în care a lăsat în memoria colectivă românească amintiri dintre cele mai amare.
Pe soldatul sovietic disciplinat şi deschis la inimă (dar mereu cu „mandolina” în braţe) l-am cunoscut în primele zile de după triumfala lui trecere prin Bucureşti, la Ciorogârla, unde, în ferma lui Pamfil Şeicaru, locuiam într-o căsuţă de lângă conac. În acela se instalase un cartier general sovietic, condus de un colonel ras în cap şi cu aer mai degrabă de german, Novikov pe numele său. Ins corect, bun vorbitor de limbă germană. Ostaşii erau ucrainieni, cei mai mulţi de-abia ieşiţi din adolescenţă, băieţi şi fete – acestea mai mature. În uniforme decolorate de soare, îşi odihneau oasele, înainte să pornească spre Berlin – în mai multe rânduri le-am indicat cu mâna direcţia.
Citeşte mai mult pe historia.ro!
