Foarte apreciat în mediile literare, dar din fire modest, a fost un mare scriitor discret, prea puţin cunoscut publicului mai larg.
Se născuse pe 13 februarie 1955. Stabilit în Cluj din anii studenţiei, format ca scriitor în jurul revistei „Echinox”, Mihai Dragolea s-a afirmat ca unul dintre cei mai valoroşi tineri critici şi eseişti ai grupării, activ în întreaga presă culturală naţională, mai ales în cea transilvăneană. După 1990 devine redactor de emisiuni culturale la TVR Cluj şi va preda timp de cîţiva ani cursuri la secţia de jurnalism a Universităţii. Publică două volume de critică: „În exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte” (1992; reeditată în 2006) şi „Arhiva de goluri şi plinuri. Literatura fragmentară” (1998). Numeroasele sale cronici, mici eseuri, articole despre literatura postbelică, pînă la cea de ultimă oră, au rămas risipite în reviste, scrie Mediafax.
Către sfîrşitul anilor ’90 se produce cotitura: nu va mai scrie decît ocazional texte critice, devenind dintr-o dată prozator, prozator de mare calibru, autor al unui impresionant şir de cărţi: „Călătorii spre muchia de cuţit” (proză scurtă, 1999), „De departe spre aproape” (roman, 2001), „Colecţia de mirări” (proză scurtă, 2005), „Funcţionar la singurătăţi sau Contabilul de imagini” (proză scurtă, 2007), „Epiderma de bazalt. Colecţia de mirări 2” (proză scurtă, 2011), „Proces de creponare cu păianjeni, zmeură, ceaţă” (roman, 2013). Formidabil observator al lumii din jur, al oamenilor şi al împrejurărilor vesel-triste în care ne trăim vieţile, „colecţionar” de personaje şi de situaţii, fin psiholog şi sarcastic caracterolog, contemplator – în fond – plin de înţelegere faţă de carnavalescul tragic al existenţei, cu o atitudine – în ultimă instanţă – de filozof şi de moralist, Mihai Dragolea lasă în urmă o operă de prozator de clasă. Rămîne să-l recitim şi să-l aşezăm la locul meritat în istoria noastră literară.
A fost şi un om special, de rarissimă calitate. Şi o „prezenţă” aparte, imediat remarcabilă. Mic de statură, figură foarte expresivă, faţă rotundă, ochi mari, cu priviri cînd „mirate”, jucat-uimite, cînd ataşante, de o tandră francheţe, în rest ghiduşe, cu un aer parcă veşnic glumeţ, cînd nu trist-glumeţ. Nu era genul „magnetic”, care să atragă din start atenţia, însă lumea se întorcea pînă la urmă către el, savurîndu-i istorioarele eroi-comico-satirice, mereu pline de miez. Mare povestitor în viaţă ca şi-n scris.
Pe dedesubt – un mare sentimental şi un om de o moralitate ireproşabilă. A crezut în cinste, în prietenie. Preţuia fidelitatea, căci, ca puţini alţii, atît de puţini, era un om funciarmente incapabil de trădări. Răsplătea – în schimb – împărăteşte prietenia, prietenia adevărată: şi-o oferea pe a lui, necondiţionat, adăugînd o solidaritate fără fisuri.
Se retrăsese în ultimii ani la Petroşani, întristat de nedreptăţi, aruncat în şomaj după desfiinţarea intempestivă a studioului clujean al Televiziunii publice, pentru care realizase sute de emisiuni, sute de interviuri cu scriitori, artişti, intelectuali proeminenţi din oraş, din Ardeal, din ţară şi din străinătate (parte „conversaţională” a operei sale: de avut în vedere şi de păstrat – video şi în transcriere – pe suporturi electronice şi în cărţi). Făcea drumuri periodice, cu mici treburi, spre Cluj, mai rar şi spre Bucureşti, Oradea, Bistriţa şi pe unde mai era invitat, de obicei la conclavuri literare. Se ducea mereu la Romos, satul tatălui, unde tot meşterea la casa veche a familiei, despre care vine vorba şi în „Procesul de creponare...”, ultimul roman al său antum.
