Poliomielita: În anul 1988 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a luat iniţiativa eradicării poliomielitei de pe planeta noastră până în anul 2000. La acest program de eradicare a poliomielitei a aderat şi Republica Moldova. În legătură cu cele menţionate rămâne destul de important cunoaşterea mai detaliată a diferitor particularităţi ale acestei boli şi a măsurilor de protecţie faţă de ea nu numai de lucrătorii medicali, dar şi de masele largi ale populaţiei.
Poliomielita este o maladie infecţioasă acută din grupul bolilor intestinale, provocată de virusuri, care se transmit de la omul bolnav la cel sănătos, mai frecvent, prin intermediul mecanismului fecalo-oral, caracterizându-se prin diferite forme clinice - de la cele mai uşoare (atipice, purtători de virus) până la cele mai grave, cu lezarea sistemului nervos central, exprimată prin variante paralitice, spinale, encefalitice şi cu tulburări respiratorii.
Agentul patogen al poliomielitei este un virus, care se atârnă la familia Picornavirideae, genul Enterovirus. El vieţuieşte în 3 serovariante (I, II, III), are dimensiuni mici (25-35 m), conţine acid ribonucleinic. Se deosebesc tulpini de virus sălbatice şi vaccinale.
Serotipurile sunt răspândite în mod variabil pe întregul glob. Ele nu dau imunitate încrucişată. Tipul I, predomină epidemic, era întâlnit înainte de perioada vaccinării antipoliomielitice, în 80-90% din poliomielita paralitică. Tipul II, de asemenea răspândit, determină mai frecvent formele subclinice de boală. Tipul III este mai rar răspândit printre populaţie.
Virusul sălbatic este rezistent la acţiunea diferitor factori fizici şi chimici ai mediului ambiant. El supravieţuieşte în materiile fecale, apele reziduale, lapte, pe legume şi fructe până la 3-4 luni; la t° de +37°C - 50-65 zile, la t° de +4°C - câteva luni.
Totodată este sensibil la acţiunea temperaturii înalte şi a diferitor dezinfectanţi. În legătură cu utilizarea pe larg a vaccinelor moarte sau vii, circulaţia tulpinilor sălbatice de virus semnificativ s-a redus. Conform datelor unor savanţi în ţările în care se utilizează vaccinul antipoliomielitic de calitate, virusul de poliomielită vaccinală este în raport de 1:1 mln de persoane vaccinate.
Poliomielita este o maladie din rândurile antroponozelor. Sursă de infecţie o prezintă omul bolnav, mai frecvent cu forme uşoare, subclinice, abortive, fruste, atipice sau purtătorii acuţi de virusul poliomielitei.
Virusul poliomielitic se găseşte în orofaringe a omului bolnav şi în tractul intestinal.
Din orofaringe virusul polio se izolează în 40% din cazuri cu 5 zile înainte şi 4 zile după debutul bolii, dar cu o frecvenţă, care scade esenţial cu fiecare zi de boală. Din fecale virusul polio se izolează în 100% din cazuri la începutul bolii, în 50% - după 3-4 săptămâni, ulterior scăzând mai evident.
Persistenţa îndelungată a virusului în materiile fecale şi prezenţa unor condiţii de igienă deficitare şi impun ca importanţă de răspândire a bolii mecanismul fecalo-oral, care se realizează, în primul rând, prin contact direct cu sursa de infecţie, însă poate fi şi indirect (prin obiectele contaminate). Este, de asemenea, posibilă transmiterea şi pe cale alimentară (lapte, produse lactate, fructe, legume infectate), deşi foarte rar confirmată. Nici rolul muştelor atrase de fecalele umane nu poate fi neglijat.
Poliomielita: În ultimul timp se socoate, că virusul polio pe cale orală sau prin intermediul "mâinilor murdare" se transmite mai frecvent în ţările cu nivel slab de cultură sanitară. În ţările cu nivel înalt de cultură sanitară acest virus se transmite preponderent pe calea aero-picături, adică prin intermediul tusei, strănutului, graiului, sărutului etc.
Morbiditatea prin poliomielită, în ţările nevaccinate antipoliomielitic, prezintă un maximum în lunile de vară şi toamnă (pentru zonele temperate). Totodată în ţările cu program intens de imunizare poliomielita nu mai are o preponderenţă sezonieră.
Repartiţia cazurilor după vârstă indică poliomielita ca o boală predominant a copiilor (înainte de vaccinare 88-90% din cazuri în România au apărut până la vârsta de 15 ani). În alte ţări din Europa şi în SUA s-a remarcat în ultimii 30-40 de ani o deplasare importantă a morbidităţii spre vârsta adultă (1/3-1/2 din cazuri la adolescenţi şi adulţi).
Virusul polio, pătrunzând în organismul uman prin orofaringe şi tractul digestiv, unde se multiplică vădit. Ulterior el pătrunde în ganglionii limfatici regionali, unde de asemenea se multiplică, şi nimereşte în sânge. Prin torentul sangvin virusul polio afectează măduva spinală sau creierul, îndeosebi neuronii motorii ai acestor organe. Toate celulele afectate sunt distruse ireversibil, iar muşchii se paralizează şi eventual se atrofiază, caracterizând boala propriu-zisă, scrie sanatatea.com.
Poliomielita: Patologia provocată de virusul polio vaccinal este asemănătoare cu cea cauzată de virusul sălbatic.
Perioada de incubaţie variază între 2 şi 35 zile, mai frecvent 5-12 zile.
Răspunsul clinic la infecţia polio este extrem de variat. La peste 90% din indivizii infectaţi fac o formă inaparentă de boală, adică fără simptome clinice. La circa 4-8% din cazuri infecţia decurge sub o formă minoră sau abortivă şi numai la 1% din cazuri apare o meningită aseptică. Forma paralitică de poliomielită se dezvoltă şi mai rar- la 1 din 1000 infectaţi.
Forma abortivă se caracterizează prin febră şi intoxicaţie moderată, slăbiciune generală, cefalee. La unii din pacienţi mai apar semne catarale (tuse, guturai) şi dereglări intestinale sub formă de gastroenterită sau enterocolită. Maladia decurge benign cu însănătoşirea peste 3-7 zile.
Forma meningiană, de regulă, se asociază cu forma abortivă de poliomielită. Pentru ea este caracteristică apariţia simptomelor meningiene, uneori însoţite de dureri în spate, membre, de hiperestezia pielei şi dureri la palparea traiectoriei nervilor. Bolnavii devin adinamici, se aşează cu greu, sprijinindu-se cu ambele mâini. În lichidul cefalorahidian se determină o pleocitoză limfocitară moderată, care se normalizează peste 3 săptămâni de la debutul bolii. Maladia are o evoluţie benignă.
Poliomielita: Forma paralitică în evoluţia sa are 4 stadii: preparalitic, paralitic, de reabilitare şi rezidual. Maladia se începe acut cu ascensiune termică, semne catarale şi dereglări intestinale. Temperatura poate fi biundulară. Unda a 2-a apare peste 2-4 zile de apirexie, fiind însoţită de cefalee, vome, adinamie, somnolenţă, transpiraţie şi, desigur, de ascensiune termică. Mai apar dureri în spate, extremităţi, convulsii tonice şi clonice în muşchi, semne moderate meningiene legate de lezarea nervilor şi dereglări vegetative. Stadiul preparalitic durează 3-5 zile.
Paralizia apare brusc pe parcursul a câtorva ore, mai frecvent în 48 ore. În cazuri severe apare o tetraplegie cu afectarea muşchilor trunchiului, abdominali şi toracici. Paralizia în poliomielită are un caracter flasc; muşchii sunt moi, fără tonus. Reflexele osteotendinoase sunt slabe sau lipsesc definitiv. De obicei, nervii senzoriali nu sunt afectaţi şi sensibilitatea este păstrată la normal.
Poliomielita paralitică spinală, în care sunt afectaţi muşchii membrelor inferioare, superioare sau ale trunchiului este cea mai frecventă formă din cele manifeste ale maladiei.
Poliomielita: Forma de poliomielită bulbară fără cea spinală se întâlneşte foarte rar. În ea apar o insuficienţă respiratorie severă, dificultăţi de masticaţie, deglutiţie şi grai.
În caz de neadresare la medic sau de adresare cu întârziere această formă poate avea urmări tragice.
Stadiul de reabilitare se începe cu normalizarea funcţiilor muşchilor uşor afectaţi, care se refac încet. De regulă, muşchii afectaţi profund nu se refac definitiv. Spre finele primei luni de la debutul bolii se începe atrofia muşchilor, care ulterior progresează. În acest stadiu mai are loc deformarea scheletului osos, dezvoltarea contracturilor şi dereglări vegetative pronunţate (răcirea picioarelor, înviniţirea lor şi dereglări de transpiraţie).
Stadiul de reabilitare se dezvoltă activ pe parcursul a 3-6 luni de boală, apoi încetineşte, prelungindu-se timp de 1-1,5 ani.
Stadiul rezidual urmează peste 1-1,5 ani şi se caracterizează prin atrofii musculare, contracturi, deformări osoase şi osteoporoză.
În cazuri grave poliomielita se poate complica cu pneumonii, atelectaze pulmonare, miocardite, care agravează starea bolnavilor.
În forma bulbară mai pot surveni insuficienţa cardiacă, dereglări intestinale cu hemoragii, ulcere şi dezvoltarea ocluziei intestinale. De menţionat, că aceste complicaţii apar mai frecvent la pacienţii netrataţi definitiv sau care s-au adresat cu întârziere după ajutorul medical. În caz de hemoragii şi ocluzie intestinală, nu mai poate fi tărăgănat. Neadresarea de urgenţă după ajutorul medical duce la sfârşit letal.
Poliomielita: Diagnosticul şi tratamentul poliomielitei se efectuează în secţiile de boli infecţioase. Ulterior, peste 40 zile de la debutul maladiei, un tratament mai îndelungat se administrează în secţiile neurologice sau în condiţii de ambulator sub supravegherea neurologului. E necesar de subliniat, că diagnosticul de poliomielită trebuie neapărat confirmat laboratoric, utilizând metode virusologice şi serologice.
Profilaxia poliomielitei constă, în primul rând, în depistarea precoce a bolnavilor şi izolarea lor în secţiile de boli infecţioase. Externarea convalescenţilor din secţiile de boli infecţioase se efectuează nu mai devreme decât 40 zile, cu carantinizarea lor încă pentru 12 zile.
Pentru prevenirea şi eradicarea poliomielitei, în lume se utilizează 2 tipuri de vaccin: vaccin Polio oral (VPO) şi vaccin Polio inactivat (VPI).
