Descoperirea poate părea abstractă, dar deschide calea unei noi ere în fizică - până acum s-a studiat doar materia ca fiind numai în „echilibru", adică în starea de nemişcare, fără fluctuaţii în timp. Însă, aceste cristale sunt structuri care se mişcă şi atunci când au cea mai scăzută fază de energie - faza statică.
Probabil te întrebi prin ce se deosebește acest cristal al timpului de unul normal și la ce ar putea fi folosit. Păi, în primul rând spre deosebire de cristalele normale, nu poți ține un cristal de timp în mână.
În plus, cristalele de timp un potențialul de a fi baza unui sistem de memorie aproape perfect pentru calculatoarele cuantice. Pe scurt, cristalele de timp sunt complet esoterice și total revoluționare.
Cercetătorii au descoperit o nouă fază a materiei - cristalele de timp
Cristalele de timp se comportă precum jeleul, la atingere, încep să se mişte, diferenţa este că în cazul cristalelor de timp nu este nevoie de un factor extern sau de energie pentru mişcare, ci aceasta este starea lui naturală - este incapabil să stea nemişcat.
Bazându-se pe acest principiu, două echipe de de fizicieni au efectuat două experimente diferite care au avut însă acelasi rezultat - cristalele de timp. Aceasta descoperire fizica a fost remarcabilă, dar nu ar fi fost posibilă fără activitatea teoretică a lui Chetan Nayak, profesor de fizica la UC Santa Barbara și un cercetător la laboratorul cuantic Microsoft.
Cristalele de timp au fost, inițial, teoretizate în 2012 de fizicianul câștigător al Premiului Nobel Frank Wilczek. După cum s-a dovedit, teoria lui Wilczek despre cristalele de timp nu a fost corectă. În timp ce Haruki Watanabe și Masaki Oshikawa, doi cercetători de la Universitatea din Tokyo au demonstrat în 2014 că această materie nu există , cristalele de timp imaginate de Wilczek erau imposibil de demonstrat.
