Conform Teleleu.eu peste 60 de români lucrează doar la o firmă de construcții în Belgia, înființată de trei frați din Craiova. Aceștia și-au mărturisit povestea de viață și cum au ajuns pe șantierele din Anvers, lucrând în condiții extrem de dificile. Toți au pornit din sate sărace din România.
Vasea, Ghiță, Marius, Iulică și Valerian lucrează la -8 grade Celsius în Anvers, Belgia, pe un acoperiș. Bărbații au fețele învinețite de frig și mâinile înghețate. Dar sunt prezenți pe șantier, la etajul 15, unde lucrează la instalarea izolației și hidroizolației termice, într-un mediu ostil.
Poveștile muncitorilor români
Ghiță, unul dintre muncitorii de pe șantier, provine din satul Albești, județul Botoșani, și a lucrat ani de zile în România pe șantiere, trecând din oraș în oraș. În 2019, a plecat în Belgia, unde a găsit o oportunitate mai bună financiar. Salariul său în Belgia depășește 3.000 de euro, de peste zece ori mai mare decât ceea ce câștiga acasă, 2.800 de lei pe lună. Însă, totul este cu prețul sănătății.
Viața aspră din construcții i-a afectat sănătatea: în primul an de muncă în Belgia, în timp ce era pe șantier, a avut dureri atât de mari de stomac, încât l-a luat salvarea.
Și el și colegii lui s-au gândit de multe ori să se întoarcă acasă, dar viața nu le permite. „Sunt zile bune și zile rele, când te enervezi și spui: «Gata, mai stau puțin și plec». Dar după aia îți revii, cam așa e toată lumea”, adaugă el.
„Dacă rămân aici, în străinătate, nu o să ajung la pensie”
Mihai, fratele lui Ghiță, reflectează asupra vieții departe de casă. El își amintește cum a plecat din România în anii 2000, căutând un viitor mai bun, dar lăsând în urmă o viață personală complicată.
„Mie nu-mi lipsește casa, mie-mi lipsește cine mă întâmpină acasă”, spune Mihai, care a pierdut două relații din cauza plecărilor frecvente la muncă. „Nu plecam pentru distracție, nu mă duceam de dragul de a merge la Cluj sau la Bruxelles. Dacă aveam pe cineva acasă, era altceva.”
Acum, la 46 de ani, Mihai se gândește la timpul care trece, cu un amestec de regrete și resemnare. „Dacă îmi iau o femeie și fac un copil, o să zică la grădiniță «E bunicul», și aia nu prea e în regulă. Eu poate o să mă duc pe lumea ailaltă și copilul o să rămână singur. Pentru că dacă stau aici [în Belgia], nu o să ajung la pensie.”
Tot el povestește că nici în alte țări nu e mai bine. „În Germania era un program infernal. Culegeam căpșuni și fructe de pădure și erau foarte multe, nici nu te lăsa să dormi. La 5.30 trebuia să fii în câmp și lucrai cât voia el.”, spune Mihai.
O duminică la cazările muncitorilor români
Duminicile sunt rarele momente de repaus pentru muncitorii români. La cazările din Zaventem, lângă Bruxelles, duminica e ziua în care se adună să își facă cumpărăturile și să socializeze. La masă, se discută despre dorul de casă, familiile rămase în România și ratele care i-au împins să plece.
Marian, un alt muncitor român, își amintește cu tristețe despre soția și copilul rămași acasă, pe care îi vede rareori. În fiecare seară, îi spune fiului său, Robert: „Și tati te iubește, așteaptă că vin”.
Marian a încercat în 2019, după aproape 12 ani petrecuți în Franța, să se întoarcă în România și să lucreze în domeniul hidroizolațiilor. Însă realitatea din țară s-a dovedit dificilă. Deși a găsit de lucru la Galați și Constanța, munca a fost sezonieră, iar câștigurile insuficiente pentru a-și întreține familia. „Ce să fac cu 3.000 de lei? Nu vreau să mă îmbogățesc, dar vreau să câștig pâinea mea și a familiei mele”, spune el. Așa a ajuns în Belgia, pe șantier, unde în câțiva ani, a reușit să-și cumpere un apartament în România.
Întoarecrea acasă rămâne doar un vis pentru românii din diaspora
Mulți dintre români visează să se întoarcă acasă, dar recunosc că salariile din țară nu sunt suficiente pentru a le permite acest lucru, scrie ȘtiriDiaspora. Marian spune deschis: „Dă-mi în țară cât câștig aici și-ți muncesc de rup. Muncim. Suntem super-super profesioniști”.
Deși viața pe șantierele din Belgia este dificilă, pentru mulți muncitori români, aceasta rămâne o necesitate. Ei continuă să muncească pentru un trai mai bun, sperând să își aducă familiile lângă ei sau, într-o bună zi, să se întoarcă definitiv în România.
