„Nu era sector al Bucureştiului care să nu aibă câte cinci, şase bordeluri în perioada interbelică", ne spune istoricul Adrian Majuru. Prostituatele mai stilate îşi făceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la Crucea de Piatră ori în propriile apartamente, însă multe îşi căutau clienţi prin hoteluri, magazine sau teatre. Primele case de toleranţă sau case cu felinare roşii, au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate că prostituţia se practica, evident, de dinainte.
Pe abonamentul la bordel existau indicaţii clare: NB (nota bene) Duminică şi Sărbători visitele se primesc numai dimineaţă din cauza aglomeraţiei.
Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se tăia nasul sau erau ucise), în epoca modernă s-a produs o schimbare de mentalitate care a făcut ca această "meserie" să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptată, legal sau doar tacit, ca un rău necesar.
"Fetiţele", înregistrate la poliţie
In anii 20, femeile care se îndeletniceau cu această meserie erau, cel puţin teoretic, obligate să se înregistreze la poliţie şi să meargă lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar roşu, acest lucru era respectat, însa ele constituiau mai puţin de o treime din numărul total al "grizetelor" (aşa erau numite) de la acea vreme. "Fetele" se distingeau prin tulpane (cele care lucrau în bordeluri) sau pălării excentrice (cele care lucrau pe cont propriu) şi erau în toate cazurile protejate fie de câte un personaj sus pus, fie de către diverşi indivizi care încheiau înţelegeri cu matroanele. Purtau denumiri amuzante precum "Cur de Fier", "Lia Magazia" sau "Napoleon" şi locuiau în aceeaşi clădire în care îşi aveau "locul de muncp", o mare parte din câştiguri fiind rezervată pentru plata cheltuielilor de întreţinere şi chirie.
