Crăciunița sau Floarea Crăciunului - ce legendă are și cum se îngrijește

Planta a fost cultivată pentru prima dată  de către azteci în regiunile mexicane montane umede – deşi conform altor surse aceasta creştea la câmp ca plantă sălbatică -, o denumeau Cuetlaxochitl şi iniţial aceasta a fost folosită pentru scăderea febrei.

Din acea perioadă provine şi o veche legendă mexicană care spune că, după ce spaniolii au reuşit să-i creştineze pe mexicani, un copil sărac dorea să-i ofere lui Iisus Christos un dar, el ştiind că orice cadou, oricât de modest, dacă este oferit din inimă, cu dragoste şi credinţă este bine primit de Dumnezeu. Şi cum situaţia financiară a micuţului nu era nicidecum satisfăcătoare, el a cules de pe drum un buchet de flori şi l-a dus la biserică. Însă în ziua de Crăciun, plantele au înflorit arătând privirilor nişte buchete superbe, de flori roşii, iar martorii evenimentului – credincioşii aflaţi atunci în biserică – au considerat că acesta este miracolul sărbătorii de Crăciun şi au denumit planta Crăciuniţa sau Steaua Crăciunului.

În secolul al 17-lea, franciscanii foloseau frunzele plantelor în diverse ceremonii religioase, iar în ţările din America Centrală era folosită atât în scop decorativ, dar şi în utilizări industriale, având în vedere că planta conţine un pigment tocmai potrivit pentru vopsirea materialelor textile, scrie Rador.

Denumirea de Poinsettia se pare că provine de la primul om care a adus planta din Mexic în SUA, la începutul secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1820, un anume Joel Poinsett, pe atunci ambasador al Americii în Mexic.

Cultivarea sa la scară largă şi popularizarea masivă a început în anii ’60, iar la scurtă vreme planta a devenit de nelipsit din decorurile de Crăciun, din multe ţări ale lumii.

Planta impresionează prin frunzele de culoare roşie din partea superioară, care sunt cunoscute sub denumirea de „bractee”, însă acestea nu trebuie confundate cu florile plantei, care se pot observa în vârful fiecărei ramuri a bracteelor, fiind de dimensiuni reduse şi având culoarea galbenă sau roşie.

Însă nu este o regulă că plantele au frunze de culoare roşie, în ţările de origine putând fi întâlnite şi plante cu frunze de culoare orange, roz, verde deschis, crem, galben sau alb. Crăciuniţa este cunoscută ca fiind singura plantă din lume care îşi schimbă culoarea frunzelor în acest mod, dinspre baza ei spre vârf.

Frunzele de la baza plantei sunt colorate în verde intens, iar tulpina, care este plină de latex, măsoară de regulă până la 60 de centimetri înălţime, după pot exista şi soiuri care ajung până la o înalţime de circa patru metri.

Poinsettia înfloreşte, de regulă, în zilele scurte de iarnă, însă specialiştii în floricultură pot proceda la „manipularea iluminatului” plantei, procedeu care determină planta să înflorească în orice perioadă a anului, prin acoperirea ei cu o pungă opacă sau cu un vas, spre a obtura complet lumina, timp de 13 – 14 ore/zi – de regulă între ora 17:00 şi ora 8:00 – , iar restul de 10 – 11 ore/zi se expune la lumină moderată.

De obicei, după perioada de înflorire, planta are nevoie de circa opt săptămâni de repaus, în care toate frunzele îşi schimbă culoarea în verdele iniţial şi uneori cad.

Crăciuniţa are nevoie de un loc luminos, dar fără ca soarele direct să cadă pe plantă – deşi este o plantă tropicală -, iar temperatura ambiantă cea mai potrivită pentru dezvoltarea ei armonioasă se stuează undeva în intervalul 20 – 23 de grade Celsius.

În anotimpul cald este recomandat ca planta să fie umbrită, pentru a se evita pierderile de apă prin transpiraţie.

Aşadar, e bine ca planta să fie plasată lâgă o fereastră, dar fără să fie expusă curenţilor de aer şi să nu atingă geamul rece, căci altfel planta îşi pierde frunzele, cum nici prea multă căldură nu îi place, aşadar nu o poziţionaţi lângă calorifer.

Planta trebuie udată doar atunci când pământul este uscat, iar cantitatea de apă este suficientă atunci când din ghiveci începe să se scurgă în farfuriuţa de sub aceasta. Apa în exces de aici trebuie însă înlăturată imediat, fiindcă umezeala în exces distruge rădăcinile plantei. Trebuie evitată însă udarea ei cu apă dură sau cu apă prea rece.

De regulă după ce frunzele roşii dispar, oamenii o aruncă la gunoi, însă pentru cei ce vor mai mult de la această floare, puţină răbdare va aduce satisfacţii considerabile.

Pentru transplantarea în alt vas a florii, cea mai potrivită perioadă este primăvara, în luna mai, iar la clima de la noi, la începutul lunii iunie poate fi scoasă afară, fie în grădina casei fie într-un balcon luminos şi aerisit, dar ferită de curenţi puternici.

În cazul în care plantei încep să îi cadă frunzele sau să se înnegrească lăstarii, ea trebuie tunsă, dar fiţi fără grijă, de obicei are o capacitate remarcabilă de regenerare.

În perioada de înflorire este recomandat să îi administrăm un îngrăşământ pentru plante cu frunze, de regulă o doză pe săptămână.

Înmulţirea plantei se poate realiza prin seminţe sau prin butăşire, în acest ultim caz ramurile recoltate de la plantă se lasă timp de 24 de ore şi apoi se se pun în pământ, operaţiune care are cele mai multe şanse de reuşită primăvara. Trebuie ştiut că solul preferat al Crăciuniţei trebuie să aiba un PH de 6-6,5 şi să fie alcătuit din pământ de frunze, amestecat cu turbă şi nisip.

În 12 decembrie, SUA marchează chiar o zi dedicată acestei plante – Ziua Crăciuniţei – o floare care, în prejma sărbătorilor Crăciunului, aduce vânzări de circa 250 de milioane de dolari, fiind de departe planta cea mai bine vândută de Crăciun.

În fine, să mai precizăm că, la noi, deşi plantele pleacă de la producătorii autohtoni la preţuri cuprinse între 5 şi 12 lei, pe piaţă pot fi cumpărate la preţuri duble sau chiar triple, adică undeva între 10 şi chiar 40 de lei, dar pot fi găsite şi exemplare deosebite la preţuri care se apropie de 100 de lei.

În concluzie, Floarea Crăciunului este un cadou perfect pe care ni-l putem face nouă sau celor dragi, care nu are pretenţii exagerate de atenţie din partea proprietarului, un cadou viu, gingaş, care aduce un efect cromatic încântător.