Într-adevăr, disproporţia de putere în teren e realmente impresionantă, balanţa fiind net şi irevocabil în favoarea coaliţiei formate împortiva Statului Islamic. Atât la nivel de forţe, cât şi de tehnologie militară, Şi, cu toate acestea, valurile succesive de atacuri lansate cu tot ce au mai bun armatele NATO plus câteva dintre statele arabe aliate (Iordania, spre exemplu) par să lovească în gol sau, în cel mai bun caz, să producă pierderi nesemnificative.
Cauza stă în prima eroare tragică făcută de Occident: luarea în considerare doar a unor scenarii militare de tip clasic, bazate de desfăşurări de forţe tradiţionale, în faţa unui adversar care şi-a construit forţa armată pe baza unei cu totul alte filosofii militare, cea care dezvoltă scenarii născute din principiile luptei de gherilă. Avem acum, în cazul Statului Islamic, o structură militară ce a preluat şi asamblat elemente ale niciodată uitatei Revolte Arabe, apoi a războiului de partizani, ale acţiunii talibanilor în Afganistan, Cecenia, Daghestan, ale PKK-ului, combinându-le cu tehnicile de infiltrare, luptă şi rezistenţă „în subteran“ ale unor organizaţii cu tradiţie în zonă cum ar fi Hezbollah sau Hamas. Astfel, ei opun acum unei forţe militare clasice, organizată şi desfăşurată exclusiv după manualele de operaţiuni şi acţionând pentru „impunerea covârşitoare a forţei în teren“, un front ciudat, tot timpul în mişcare, fără linii precise, pe care acţionează aproape exclusiv unităţi foarte mici şi extrem de mobile. Care, în plus, şi-au dezvoltat un sistem propriu – împrumutat din experienţa afgană – de constituire a grupurilor de luptă şi a bazelor de aprovizionare / retragere / refacere. Este un element esenţial, decisiv în înţelegerea tipului de luptă adoptat de Statul Islamic. Armatele tradiţionale ale Occidentului nu au niciodată în faţă un adversar identificabil în forma clasică aliat / inamic: se confruntă cu grupe de civili care, la un moment dat, conform unei logici încă neidentificate de statele-majore occidentale, ies din adăpostul pe care-l oferă zonele urbane sau rurale în care şi locuiesc împreună cu familiile lor, efectuează un atac, apoi se întorc la bază. Acestea fiind, după caz, locuinţele proprii sau reţeaua de tunele care au fost săpate sub mai toate aglomerările urbane, linii active de comunicaţie şi transport pe plan local sau regional.
Tunelele acestea – am fost într-unul dintre ele în Liban, în zona Bekka, folosit de Hezbollah, dar le-am văzut şi pe cele care legau între ele grotele din zonele muntoase ale Afganistanului – au în cele mai multe cazuri cel puţin pun punct (cel de intrare) în casele unor simpatizanţi ai mişcării, locuinţe sărace, imposibil de localizat, pierdute în aglomerări urbane sau în case izolate în mijlocul pustietăţii. Atacurile se desfăşoară într-o mişcare în două etape: mai întâi pleacă în recunoaştere unul sau două vehicule de tip pick-up care dispun de armament minimal, plus armele individuale. Vehicule uşoare, rapide, foarte uşor de confundat cu cele în care se deplasează o foarte mare a populaţiei. Ele transmit situaţia din teren celei de-a doua forţe, cel mai adesea compusă dintr-un grup de cinci-şase vehicule de acelaşi gen care îndeplinesc misiunea propriu-zisă: atac surpriză, plantarea de mine, dar lasă şi în urma lor unul sau mai mulţi terorişti-kamikaze cu misiune finală şi unică. Sau, după caz, mai rar, sunt transportate unităţi mici, dar de data asta foarte bine înarmate, pentru atacarea unor unităţi militare sau instalaţii considerate strategice. Retragerea se face imediat, grupele despărţindu-se imediat şi reintegrând spaţiul de adăpost, cel al familiei de fiecare zi.
Analiza integrală o găseşti pe Adevarul.ro.
