Poate că acum, locuind într-un centru dedicat femeilor abuzate, sărbătoarea nu va avea aceeași strălucire ca atunci când ea, soțul său și fetele se adunau în jurul tortului și cântau „La mulți ani”. Dar ar putea fi prima aniversare din noua viață a Marianei.
În ultimele luni Mariana a locuit în adăpostul pentru victimele violenței domestice al Asociației Diaconia, un centru pitit între blocurile dintr-un micuț cartier bucureștean care ar fi arătat destul de trist dacă nu ar fi avut străzile străjuite de arbori viguroși.
Am întâlnit-o într-o zi de la sfârșitul lunii august a anului trecut. Stăteam față în față în sala de mese luminoasă de la parterul adăpostului, iar unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus a fost că abia așteaptă să divorțeze, să renunțe la numele soțului și să își recapete numele de fată: „Mie toată viața mi-a spus că sunt datoare față de el că mi-a dat un nume… că mie numai Moise mi se potrivește. Îmi vreau numele înapoi că mi-a scos ochii… custodia la fete, pensie alimentară”.
––
Era 14 iulie, seara, când soțul i-a aruncat mâncarea afară: „A zis că era mâncarea stricată și a aruncat cu oalele în curte… mâncare făcută de două zile”. Radu băuse 7 beri și era foarte nervos.
Nu era prima oară: „Îmi aducea toate oalele cu mâncare în curte, zicea că e mâncarea stricată, numai ca să am eu de făcut mâncare. Găteam numai ce spunea dânsul”.
Însă în seara de 14 iulie Mariana a vrut să îi țină piept. Când bărbatul i-a zis să iasă în curte să strângă mizeria, a refuzat. Atunci a trimis-o să se culce „pe beci”, o cameră neîncălzită, prima de la drum. La scurt timp a venit după ea: „M-am refugiat acolo și acolo mi-a dat cu pumnul în barbă. Mi-a dat doi pumni și două palme. Și când am început să țip a închis geamurile să nu se audă. Atunci m-a tras în casă. M-a târât și prin camera la fete și m-a băgat cu capul în șifonier să-mi iau haine:”.
Continuarea acestui reportaj zguduitor (nu trebuie să uităm că peste un milion de românce împărtășesc soarta Marianei), la acest link.
