Sfântul Ștefan cel Nou s-a născut în Constantinopol, în timpul împăratului Anastasie (713-715), s-a călugărit la vârsta de 16 ani, fiind deprins din familie cu viața aspră și cu faptele bune. La 30 de ani a fost ales stareț al Mănăstirii Sfântului Auxentie, în apropierea Calcedonului. De aici, pentru poziția sa iconodulă (de cinstire a sfintelor icoane) a fost luat și întemnițat la Pretorion, alături de alte câteva sute de creștini, unde a trăit ca într-o adevărată mănăstire.
Aflând ce se întâmplă, împăratul iconoclast Constantin Copronim (741-775) s-a plâns slujitorilor săi că nu se găsește cineva să-l omoare pe Sfântul Ștefan, ci dimpotrivă oamenii se închină lui ca unui împărat. Auzind aceștia plângerea împăratului, s-au repezit la temniță și scoțându-l pe Sfântul Ștefan l-au omorât în chinuri cumplite, în același fel în care a fost omorât Sfântul Apostol, întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, de mulțimea furioasă de la Ierusalim.
În timpul crizei iconoclaste (distrugerea icoanelor) declanșată de împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul/Sirianul (717-741), care a durat până în anul 787 când cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită și dreaptă, monahii care au aparat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane au suferit chinuri cumplite.
Împărații iconoclaști au închis aproape toate mănăstirile și bisericile în care se aflau sfinte icoane. Monahii erau schingiuiți — li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă înroșite în foc.