Deşi cronologia manualelor noastre îl plasează în epoca modernităţii, cred că putem în egală măsură spune că acest conducător a fost cel odată cu care debutează contemporaneitatea românească. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre ideile cele mai vehiculate în legătură cu acest rege – şi vom vedea care dintre ele sunt adevărate şi care false.
1. Tânărul Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a fost alegerea cea mai bună pentru a fi domn după Alexandru I. Cuza.
(Mai curând) Fals. Prin consecinţele lungii sale domnii de 48 de ani, domnitorul şi apoi regele Carol I-ul pare a confirma această idee. Dar onestitatea rememorării istorice ne obligă să reamintim că el nu a fost prima – ci cea de-a doua alegere a românilor ca domn străin. După detronarea (forţată, dar pragmatică) a lui Al. I. Cuza din 11 februarie 1866, prima opţiune a elitei româneşti (la începutul primăverii acelui an) a fost – la sugestia Împăratului Franţei Napoleon al III-lea – contele Phillipe de Flandra. Acesta iniţial a părut a accepta onorabila ofertă – dar, sfătuit de familia sa, a declinat-o apoi repede. Motivul? Unul ce ţinea de orgoliul blazonului: contele ar fi fost primul vlăstar al arborelui genealogic al familiei sale care ar fi devenit (ca domn al României) supus al sultanului Otoman – pentru că România anului 1866 nu era un stat independent. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu a avut această reţinere – şi vom încerca mai jos să explicăm de ce.
2. Domnitorul Carol a avut de la bun început ideea/speranţa independenţei României.
(Posibil) Adevărat. Ipoteza pe care o avansez aici urmează a fi confirmată (sau nu) de cercetarea viitoare – o privire mai adâncă în corespondenţa şi dosarele cancelariei germane poate ne-ar ajuta din acest punct de vedere. Se ştie că prinţul Carol a avut asentimentul regelui francez Napoleon al III-lea şi al cancelarului german Bismark pentru a accepta tronul (modest, atunci) al României. Dat fiind că în toate epocile recente au fost oameni care au ştiut să citească o hartă – adică să anticipeze ziua de mâine, pe cât posibil, pe baza realităţilor curente –, nu este exclus ca vreunul dintre cei consultaţi de Carol înainte de a veni în România să-i fi sugerat că, de un secol, Imperiul Otoman bătea în retragere în Europa. Independenţa României era aşadar o posibilitate, printre altele. În 1866, nimeni nu-i putea garanta tânărului (de 27 de ani) Carol că va fi regele independenţeiromâneşti – dar îi putea semnala că acest lucru s-ar putea să se întâmple cândva, în viitorul previzibil.
3. Prin faptele sale, domnitorul Carol I-ul s-a impus de la bun început dreptconducătorul de care România avea nevoie.
Fals. La drept vorbind, tânărul domnitor nu s-a impus în primii ani aproape deloc – din simplul motiv că între intenţiile sale şi realitatea politică românească era o autentică diferenţă culturală (vezi mai jos, punctul 5). Din primăvara anului 1866 şi până în primăvara anului 1871, aşadar în 5 ani, la Bucureşti s-au succedat 10 guverne şi de o două ori pe-atâtea remanieri guvernamentale. Logica istorică ne îndeamnă să credem că destinul viitorul rege a stat în cumpănă în timpul războiului franco-prusac din 1870. Dacă acest război ar fi fost câştigat de Franţa, republica de la Ploieşti – atât de caricaturizată de dramaturgia română prin I.L. Caragiale – ar fi putut deveni realitate politică. Dar câştigarea războiului de către Prusia i-a mai calmat pe francofilii români, care au trebuit să se împace, astfel, cu un domnitor german pe tronul ţării. În martie 1871, excedat de toate problemele, Carol I-ul a dorit în mod serios să abdice. Dar acest act ar fi coborât România în haos – şi, spre meritul lor, politicienii de la Bucureşti au înţeles acest lucru. Prin insistenţa conservatorului Lascăr Catargiu, Carol I-ul renunţă la gând – şi va urma un guvern (conservator) surprinzător de stabil, vreme de 5 ani. (Şi) cu ajutorul Prusiei, domnitorul Carol I-ul câştigase această rundă politică.
4. Carol I-ul era un maniaco-depresiv, zgârcit şi introvertit.
Fals. Atât de stimat astăzi, în timpul vieţii Carol I-ul a avut foarte mulţi contemporani care nu l-au simpatizat deloc. Socialişti radicali, liberali radicali sau radicali pur şi simplu – mulţi îi visau abdicarea. Paradoxul situaţiei face ca libertatea presei garantată de Constituţia din 1866 să le dea tuturor, admiratori sau detractori, drept egal la cuvânt. Aşa au luat naştere unele clişee care vor dăinui (oare de ce?) şi în timpul comunismului, privind firea închisă (sau etern constipată, spuneau unii rău-voitori) a fostului rege. Adevărul este mai puţin spectaculos – şi rămâne un imbold la meditaţie. Carol I-ul provenea dintr-o ramură a familiei de Hohenzollern mai modestă material, ale cărei şanse de accedere la un tron european erau relativ reduse. De aici marea chibzuinţă a domnitorului, ulterior rege. Valoarea banului era mare în socotelile lui Carol I-ul. Este adevărat că el cerea deseori decontările proiectelor statale – pentru a se convinge că sunt corecte. De la căile ferate (începute nefast, cu trustul falimentar Strousberg, în primii ani ai domniei) şi până la construcţia podurilor (de genul celui al lui Anghel Saligny, care era menit să românizeze Dobrogea) sau la construcţia Bibliotecii Universitare (inaugurată în 1914), Carol I-ul a fost un conducător pentru care cheltuirea banului public a stat mereu sub semnul vigilenţei (să fi bănuit el că politicienii români nu sunt foarte atenţia la asta?!). Grigore Antipa, care un deceniu a navigat cu regele, anual, pe Dunăre, până în Deltă, vorbea despre modestia preferinţelor culinare ale regelui: Carol I-ul n-a fost niciodată nici goumand şi nici gourmet – el mânca frugal, ca un ofiţer, şi abia în România a descoperit o oarecare plăcere pentru ciorba de peşte lipoveană şi pentru crapul la proţap. Pentru un rege care a reinventat România, modestia sa a fost salvatoare.
