În urmă cu 40 de ani, un imobil chiar din spatele Teatrului Naţional s-a dărâmat la cutremur. Strada Alexandru Sahia se numea atunci. Astăzi, Jean Louis Calderon. Câteva sute de metri mai încolo este un alt imobil construit imediat după ce cel iniţial s-a dărâmat în totalitate. Acolo a fost o adevărată tragedie. Doar trei oameni au reuşit să supravieţuiască.
Ionel Achim are 80 de ani şi este profesor la Universitatea Politehnica, din Bucureşti. A învăţat generaţii de studenţi să-şi construiască viitorul. Pe al lui, însă, l-a câştigat pe muchie de cuţit. Nicio şcoală din lume nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Seara de 4 martie 1977 a fost o răscruce de drumuri. Iar el, soţia şi copilul, singurii supravieţuitori ai unui bloc de opt etaje, ras de pe faţa pământului. Salvarea a venit tocmai din faptul că locuiau la ultimul etaj, de unde au putut să iasă pe terasă.
"Aveam o masă de marmură mare, grea de tot. Era nevoie de 4 oameni numai să ridice blatul şi, când am ridicat capul, masa aia se rostogolea spre noi ca o coajă de nucă. Apoi, când am văzut că se zguduie şi mai tare, intuiţia mi-a cerut 'culcat la pământ'. Eu m-am aruncat peste copil şi am tras soţia lângă mine. Am spus: 'Vă iubesc, bine că murim împreună!' N-am murit! M-am trezit jos, într-o mare de moloz, cu cărămizi în gură. Şi la spital, după vreo 4-5 zile, mai aveam bucăţi de cărămidă în gură", povesteşte Ionel Achim.
Pentru familia Achim, miracolul pe strada Sahia a venit de la angajaţii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, care aveau sediul vizavi. Ei i-au scos de sub dărâmături pe bărbat şi pe soţia acestuia. Copilul, care atunci avea 10 ani, a ajuns în grija unor studenţi, acolo unde a şi rămas mai multe zile, până când bunicii au reuşit să-l găsească.
"Aici, undeva pe locul ăsta, era o linie de autobuz. Au golit autobuzul de pasageri, ne-au urcat în el. Numai noi eram, alţii n-au mai găsit. Am spus taxatoarei că o rog foarte mult să se ducă la şofer, să ia o hârtiuţă şi un creion chimic, să scrie cum mă cheamă. Şi mă rog, cu viciile mele care nu s-au dus, i-am cerut să-i spună şoferului să aprindă şi o Mărăşească. Mi-a adus şi o ţigară şi s-a apucat să scrie cum mă cheamă, dar a leşinat taxatoarea pentru că eram plin de sânge şi se vedea osul pur şi simplu pe picioare", mai spune acesta.
Cutremurul le-a luat tot. Casa, amintirile, dar şi planurile de viitor. Câteva manuscrise ale profesorului, care urmau să vadă tiparul, au rămas îngropate sub mormanele de betoane. Statul le-a dat o altă locuinţă, însă cele 55 de secunde negre nu au putut fi şterse din memoria unor oameni care au încercat să-şi îngroape durerea pentru a face loc unei noi vieţi.
"Au trecut noaptea nişte medici, s-au uitat la mine şi au zis: 'Ah, ăsta în două ore se duce.' Şi când au zis 'Ăsta în două ore se duce', am intrat în comă. Şi m-am mai trezit peste 3-4 zile. Prima vizită pe care ne-a făcut-o a fost o doctoriţă din spital. Ne-a pus la fiecare câte un pacheţel pe piept şi zice: 'Să aveţi şi voi o proprietate acum.' La mine era o pereche de izmene şi la ea - o pereche de chiloţi de damă", mai spune Ionel Achim.
A fost tot ce aveau la început de drum. Un drum acompaniat ani bun de fiorul morţii. În blocul de pe strada Alexandru Sahia era viaţa unor tineri, abia trecuţi de 30 de ani. Tot acolo unde şi-au găsit sfârşitul vecinii şi cei aflaţi în vizită. Ultima vizită. Unii jucau poker, alţii cântau la pian. Aşa i-a prins clipa din urmă. Într-un ultim balans al dansului veşnic.
Reporter: Andreea Dăscălescu
Operator: Călin Buda, Daniel Ioniţă
Montaj: Sorin Niculae
